Binele făcut rău

Diferenţa dintre bine şi rău, măreţie şi ridicol e atât de mică încât oamenii nici nu sesizează că sunt în preajma lor.

O veche şi neroadă prejudecată presupune că oamenii „răi" au conştiinţa răutăţii lor, că ticăloşii, vorbind despre propria lor persoană, se autocaracterizează ca ticăloşi. Cred că vă îndoiţi deja. E ceva putred în Danemarca. Poate n-ar fi rău să avansăm puţin şi să dăm o raită prin sălile tribunalelor. Acolo, cetăţeni onorabili sau mai puţin onorabili se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru te miri ce. Uimitor e faptul că toţi au convingerea dreptăţii lor absolute. La nivel foarte înalt, întâlnim o situaţie trasă la indigo.

Cuplul Ceauşescu a ieşit din istorie cu credinţa că a dus România pe noi culmi de civilizaţie şi progres. Hitler sau Stalin au făcut tot ce era inuman posibil pentru a-şi impune „binele" societăţilor-gazde: crime, pogromuri, deportări, execuţii, foamete. Are careva convingerea că, privindu-se în oglindă, Hitler sau Stalin s-au admonestat ştrengăreşte, fluturându-şi arătătorul: „Canalie mică, las-o mai moale!"? O lungă experienţă mă face să cred că toţi, absolut toţi oamenii se cred de partea bună a baricadei. Iar binele e, în general, o chestiune de percepţie personală. Să mai zic despre binele religios? Ce e abominabil la alţii (ritualuri crude, ignoranţă, fanatism) devine, la noi (oricine am fi noi, ăştia), normalitatea întruchipată.

Bine, bine, aş putea fi întrebat, dar nu există cu adevărat „bine"? Chiar nu e posibil să ieşim din această înverşunare a interesului propriu? Suntem condamnaţi să trăim într-o eroare istorică de care să râdă urmaşii sau urmaşii urmaşilor noştri? Ba cum să nu? De îndată ce ieşim din bătătura curţii şi ne vedem lungul nasului, nu-i greu să observăm care sunt - istoric vorbind - perioadele sau deciziile care au influenţat în bine omenirea. Un exemplu clasic e Planul Marshall. Pacea şi prosperitatea europeană actuale sunt consecinţe ale deciziei de a nu lăsa continentul în ruină.

În România contemporană, ca să ne întoarcem la oile noastre, o simplă hotărâre, luată după paisprezece ani de urlete şi ameninţări cu „nu se poate, e o nebunie", măsura cotei unice de impozitare, a scos la lumină o întreagă economie subterană. Asta nu înseamnă că, din alte puncte de vedere, cele două exemple nu pot fi atacate şi înfierate. Depinde - repet - de locul din care priveşti. Ceea ce am vrut să subliniez e faptul că mulţi guvernanţi (dacă nu chiar toţi) vor să facă binele. Ce iese, însă, e o altă poveste.

Se prea poate ca eu să nu înţeleg acţiunile şi raţiunea actualilor guvernanţi. E normal. Dar, deşi eu pot părea răuvoitor, datoria guvernului de care depind viaţa şi prosperitatea mea e să facă „binele" - ăla de care vorbeam mai la vale. Să nu-şi pună muşchii cu mine, ca mardeiaşul de cartier care-i snopeşte pe cei mici. Sunt de acord că trebuie redus corpul funcţionăresc.

Dar felul în care se va face, dacă se va face, exclusiv pe criterii politice, aduce vreun folos statului? Sunt de acord că învăţământul e la pământ, dar coborând ştacheta pretenţiilor şi aducând-o din condei, vom avea cetăţeni mai instruiţi? Sunt de acord că există averi tăinuite şi venituri nedeclarate, dar e normal să-i băgăm în aceeaşi oală a impozitelor suplimentare şi pe hoţi, şi pe cinstiţi? În fine, sunt silit să accept că, dacă ai ajuns la putere, faci ce vrea muşchii tăi. Dar dacă binele pe care îl faci arată atât de rău, să nu speri vreodată în iertarea mea.