Bancuri fizice

O victorie dobândită prin mijloace necinstite îl doboară pe învingător. Deşi se bucură, vremelnic, de toate onorurile.

Marin Preda avea o poveste instructivă despre cum să ieşi cvasi-victorios dintr-o luptă pierdută. Împuţi atmosfera şi adversarul se îndepărtează scârbit, iar publicul izbucneşte în râs. E o metodă sigură dacă rămâi fără argumente. În bătălia politică şi mediatică a zilelor noastre, argumentul a fost înlocuit demult cu epitete şi metafore ridicole. Nu spun că, la furie, nu poţi da cu bâta-n baltă, că, după ce ţi s-au luat din mâini armele onorabilităţii, iar din buzunar, paralele necesare supravieţuirii, nu e omenesc să tragi o înjurătură meşteşugită. Aş zice, mai mult, că poporul ăsta, care numai de prosperitate, calm şi normalitate n-a prea avut parte de-a lungul istoriei, a inventat o adevărată simfonie de înjurături cu dus-întors. Omeneşte e explicabil. Jurnalistic, deşi aduce avantaje îndoielnice, e detestabil. Iar la nivel politic, de neacceptat.

Dl preşedinte are mulţi adversari. E din ce în ce mai firesc. Politica domniei sale, intruziunea în chestiunile Executivului, Justiţiei şi ale presei au stârnit animozităţi furtunoase. Acuzele curg gârlă. Din partea mea nu există nicio scuză pentru derapajele sale morale care fac din România o ţară ridicolă şi tristă. Dar, oricâte rânduri îndesate voi fi scris la adresa sa, nu mi-am permis niciodată să cad în troaca cu lături precum acest „ziarist": „Vodă «Subsol» este un metis. Vodă «Subsol» este pe linie paternă turco-tătar şi ca orice sânge mongol nealterat, înclinat spre cinism, sadism şi lipsă de scrupule, distruge tot ce au construit alţii. Acest Temugin de mucava are veleităţi de han mongol sadea...". Carevasăzică nu faptele, nu acţiunile, nu vorbele sunt vinovate, ci originea asiatică, factorul alogen, etnia, rasa. Asta-mi aduce aminte de încercările, la fel de greţoase, de la începutul anilor '90, de a-l scoate pe Ceauşescu ceangău, ori venetic, cocoţat în fruntea bucatelor. Noi, ca popor, nu putem da nici criminali, nici proşti, nici satrapi. Cum prindem unul, cum îl scotocim până-ntr-a şaisprezecea spiţă şi sigur găsim vreun os bulgăresc, turcesc sau indian. Nu merită să spun că această justificare a repulsiei nu e numai ridicolă, dar mai ales periculoasă. Dar nu e cu nimic mai rea decât remarca răutăcioasă cu privire la privirea divergentă a aceluiaşi preşedinte. Deşi, teoretic, ar trebui să aprob orice atac la adresa lui, nimic n-o să mă facă să accept lovitura sub centură.

Din aceeaşi categorie face parte acuza de „bâlbâit" la adresa Regelui Mihai. E adevărat, Domnia Sa vorbeşte rar, astfel încât putem accepta că la origine e un defect de vorbire. Are însă o valoare acuzatoare? A spus prostii, s-a dat în stambă, a bălăcărit pe cineva în aceşti 20 de ani pe care îi cunoaşte toată lumea şi în cei 30 de dinainte, pe care îi cunosc mai puţini? A existat, vreodată, o singură frază (domoală, e drept) care să pună în discuţie identitatea, decizia sau voinţa poporului român? Aş dori s-o aud. În clar, şi nu într-o înjurătură.

În bucuria care îi cuprinde pe nesăbuiţii ce juisează la adresa acestor porcării mediatice se întrevede propria decădere. Căci dacă legătura dintre micimea fizică a premierului şi minuscula sa guvernare e de râs şi e nevinovată, legătura lombroziană dintre chip şi faptă e o imensă prostie! Tot poporul are o vorbă „Cine se amestecă în tărâţe îl mănâncă porcii". Mizeria se va întoarce cu siguranţă împotriva ta.