Aurul cenuşiu sau negru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Eu mor de sete stând lângă fântână. Şi mi-e atât de sete, că aş fi în stare să vând şi fântâna pentru un păhăruţ cu apă.

Nu mă pricep la minerit. Nu am habar de abataje, extracţie şi tehnologie. Dar sunt un cetăţean obişnuit al acestei ţări şi vreau să ştiu. Din încrucişarea de acuze şi invective pe subiectul Roşia Montană, eu ştiu că nu ştiu. Ar fi absurd ca, dintr-o adversitate declarată faţă de Preşedinţie şi partidul de guvernământ, să dau cu piciorul unei afaceri ce aduce României miliarde de euro. Să fiu tocmai eu un soi de Gică contra, ameţit sub steagul lui „nu", în bătălie. Scriam demult despre P.P. Carp, care le-a urat francofililor înfrângere năprasnică în primul război, convins că le doreşte binele suprem.

Dar, ca să pot lua o hotărâre corectă, ar trebui să ştiu cui îi pun sapa (sau cianura) în mână, cât mă costă şi care sunt consecinţele? Spun răspicat: nu cunoaştem datele esenţiale. Care e cantitatea reală de aur? Care sunt termenii contractului? Care e câştigul statului comparativ cu al „investitorului"? Care sunt consecinţele? Estimările sunt contestate. Un amic mai priceput ca mine a pus sub semnul întrebării cele 300 de tone de aur potenţial. Raportată la cantitatea de steril ce urmează a fi lăsată în urmă, exploatarea presupune un gram şi ceva la tonă, ceea ce e de trei ori mai puţin decât în cazul activităţilor similare din lume.

Prospecţia provenită dintr-o singură sursă, cea a industriaşului, nu e confirmată de nicio altă evaluare, măcar aproximativă. Un mister îndărătnic învăluie adevărata cantitate de metal preţios din subsol. Şi asta mă face, (nu) ştiu de ce, suspicios. Dacă ne luăm după datele extracţiilor de acelaşi calibru din toată lumea, se poate vorbi de 900 de tone de aur, fără a greşi prea tare. Ceea ce e cu totul altceva.

A doua problemă e aceea a raportului dintre părţi (statul român şi Gold Corporation). Statul român, adică 99% din cetăţeni, nu cei care semnează şi-şi iau parandărătul! Aici, cifrele încep să spună ceva şi mai dubios. Pentru companie, profitul e de aproximativ de 300%, pentru stat, un mizilic toxic. „Şi ce-ţi pasă cât câştigă ăia, comunistule mic?" - mi se va arunca în faţă. Păi, tocmai că eu sunt obişnuit ca statul român să piardă non-stop, de la flotă la petrol, de la bioxidul de carbon până la fondurile europene. Mai păţit ca Stan Păţitul, cum aud cuvintele: beneficii în produse şi servicii, contract secretizat şi corolarul „la muncă, nu la întins mâna!", am acelaşi fior de gheaţă pe spinare. Cunosc - de la regii asfaltului - că o afacere cu 40% profit e o afacere trainică, de care te ţii cu ghearele şi cu dinţii. Şi atunci pricep de ce Gold Corporation e în stare să cumpere pe oricine, numai să arunce, dracului, munţii ăia în aer! Iar de nu cumpără, măcar să calce-n picioare!

Dar ce nu înţeleg cu niciun chip e de ce statul român nu angajează, separat, firme care să execute diverse faze ale lucrării, conform unei scheme clasice, într-un proiect propriu, cu un modus operandi general valabil? Dimpotrivă, mi se propune să iau hotărâri împuns cu sula-n coaste de preşedinte, miniştri, europarlamentari şi de localnicii sărăciţi de la Roşia, care, murind azi de foame, pot amâna moartea pentru vreo zece ani. N-are dreptate preşedintele? La muncă! De ce nu fac nimic amărăştenii, leneşii ăia? Aşteaptă pomeni de la stat? Aici e aici! Cu o trainică prevedere, zona a fost declarată, mai demult, mono-industrială. Cu alte cuvinte: aur sau moarte!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite