Apocalipsa veselă

Lovitura de stat, odată încheiată, presupune două lucruri. Ai noştri sunt buni, iar ai lor sunt răi. Cale de mijloc nu e!

Dacă sunt de partea puterii, dobândesc funcţii şi onoruri, dacă sunt de partea opoziţiei, cum spunea Costăchel Gudurău, „tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern". Oricum aş da-o, nu e bine, orice aş zice e suspect. Independenţa gândirii dăunează grav sănătăţii. Lupta surdă a acestor zile e un nod de vipere. Din păcate, conflictul deschis dintre palate, partide şi propagandişti abundă în abuzuri, mistificări flagrante şi rea credinţă.

Cinstit vorbind, suspendarea preşedintelui nu are nicio bază. În toate punctele din expunerea de motive se vorbeşte despre consecinţe, atitudini, păreri - lucruri grave, nu zic nu - dar care nu au relevanţă. Într-un stat normal, preşedintele-jucător ar fi fost sancţionat de opinia publică, iar popularitatea lui ar fi luat-o, aşa cum s-a şi văzut, la vale. Sarkozy e cel mai bun exemplu, dacă nu Berlusconi. Nu e vorba, la noi, aşa cum prevede Constituţia, de înaltă trădare, nici pomeneală de fapte de o gravitate extremă. E drept, preşedintele a girat nenumărate încălcări ale legii, făptuite de partidul de guvernământ şi aliaţii săi. A stimulat apariţia neconstituţională a unei grupări parlamentare care a făcut posibilă cea mai rea guvernare din ultimii doisprezece ani. A vorbit şi a părut să decidă în locul primului ministru, în locul miniştrilor de resort, fie ei de la mediu, învăţământ sau sănătate.

Populaţia României ştie asta, simte asta. Dar dovada, cum spunea coana Leana, lipseşte. De aceea, cel mai normal vot ar fi împotriva suspendării, pentru că nu poţi condamna sau sancţiona pe cineva numai în virtutea unei bănuieli. Juriştii ar admite că probele sunt indirecte.

Însă bănuielile, acumulate în lungile zile ale recesiunii, umflate de abuzuri, zgâlţâite de decizii contradictorii au luat locul raţiunii. E inutil să ceri ajutor de la aceia pe care slugoii tăi i-au făcut viermi, pegră, cerşetori, leneşi, profitori, îmbuibaţi, hoţi. Nu-l vei obţine nici dacă ai avea stea în frunte. Oamenii iartă, dar nu aşa uşor. Acumularea cantitativă a nemulţumirilor a născut o nouă realitate. Numai în acest context, al temerii că poporul va da vot de blam, a putut să apară aiureala cu „lovitura de stat". În 2007, când preşedintele a fost re-validat de popor, nimeni nu a pretins că ne aflam în faţa unui fapt de o asemenea gravitate. Dimpotrivă, consultarea cetăţeanului a părut firească şi salutară. Să însemne că lovitură de stat e atunci când... nu ne convine?

Însă respingerea referendumului are o consecinţă năucitoare. Dacă admitem că dovezile indirecte nu sunt valabile, atunci toţi susţinătorii preşedintelui ar trebui să demonstreze, acum, în faţa închisorii Rahova, pentru eliberarea lui Adrian Năstase. Toată lumea ştie că fostul demnitar e vinovat, e corupt, dar probele de la dosar nu au fost concludente. Chit că ne place, chit că nu. Dacă, însă, partizanii dlui Băsescu cred că dl Năstase e vinovat, atunci trebuie să accepte şi că referendumul, bazat pe o convingere intimă, nu pe probe, e la fel de îndreptăţit. Or, eu nu văd din partea lor niciun licăr de luciditate. Aşa cum, când protestează, pe bună dreptate, în faţa Palatului Victoria, nici prin cap nu le trece să pună, lângă numele lui Victor Ponta şi pe cel al prim procurorului Laura Codruţa Kövesi. Asta e ipocrizie, partizanat, şi nu sete de dreptate. Hai, că hoţii noştri sunt mult mai cinstiţi decât ai lor!

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981).