Prăpastia dogmelor

Împrumutul de la FMI este toxic astăzi. Cu două-trei decenii în urmă, el putea fi considerat onorabil. Acum, investitorii NU îşi pun banii într-un loc poluat de FMI.

Într-o seară, acum câteva zile, urmăream pe un post de televiziune una dintre nenumăratele ţipurituri colective despre economie. Doi distinşi economişti încercau să cânte pe note ceva idei coerente despre situaţia în care ne aflăm. Erau însă întrerupţi mereu de răcnetele bărbăteşti ale celor doi politruci de faţă, puşi să repete ce auziseră pe la partid. Din haosul general se desprindeau doar câteva idei fixe împărtăşite, din păcate, mai de toată lumea. „Nu avem altă soluţie decât creşterea taxelor". „Trebuie să echilibrăm deficitul bugetar". „Austeritatea e dureroasă, dar altfel nu ne putem vindeca". La un moment dat, redactorul emisiunii m-a sunat şi m-a rugat să particip prin telefon. Am acceptat motivat doar de faptul că de faţă se aflau cei doi oameni cultivaţi, inteligenţi şi care ştiau despre ce vorbesc, chiar dacă avem păreri diferite. Am spus exact ce credeam. Aflaţi în recesiune, trebuie să acceptăm deficitele, nu numai cel bugetar, să stimulăm creşterea economică prin scăderea impozitelor şi prin creşterea consumului. Am dezlănţuit proteste vehemente. Este uimitor cum preconcepţiile convenţionale refuză învăţăturile realităţii.

Nu este obligatoriu ca o ţară întreagă să sufere pentru că politicieni neştiutori se agaţă cu disperare de soluţii care, deşi par evidente, ­s-au dovedit a fi proaste.

A doua zi, am descoperit editorialul din „New York Times" al laureatului Premiului Nobel pentru economie Paul Krugman, preluat de „Adevărul". Susţinea aceeaşi idee. M-am uitat pe forum şi pe un blog al ziarului, intitulat „Fii premier pentru o zi" şi am văzut cu bucurie că, printre înjurături neargumentate, sunt mulţi cei care acceptă aceasta abordare. Paul Krugman nu este un libertarian, dar este un gânditor pragmatic. Descoperă semnele unei boli şi prescrie tratamentul. De această dată, el susţine că este cu totul greşită convingerea „că o mărire a impozitelor şi o scădere a consumului vor conduce la creştere economică alimentând încrederea mediului de afaceri". Vorbeşte despre pericolele austerităţii fiscale premature. Dă apoi un exemplu foarte elocvent. „Grecia a fost de acord să impună un regim de severă austeritate doar pentru a se trezi că riscul datoriei sale a crescut şi mai mult". Concluzia este evidentă: „Chiar dacă responsabilitatea fiscală pe termen lung este importantă, căderea consumului în mijlocul unei depresiuni - măsură care adânceşte depresiunea şi deschide drum liber inflaţiei - este o acţiune care se va întoarce împotriva statului care a întreprins-o". Din păcate, victime sunt cetăţenii, şi nu statul. Sunt supuşi unor sacrificii inutile.

Argumentul care de obicei se aduce împotriva acestui raţionament este întrebarea retorică „De unde luăm bani pe termen scurt?" Răspunsul e simplu. În niciun caz nu îi luăm de la FMI, cel care ne impune o concepţie dogmatică. Îi luăm din pieţele de capital la care avem acces DACĂ NU ne încurcăm cu această instituţie îmbătrânită şi ca rezultat incompetentă. Împrumutul de la FMI este toxic astăzi. Cu două-trei decenii în urmă, el putea fi considerat onorabil. Acum, investitorii NU îşi pun banii într-un loc poluat de FMI.

Altă întrebare este cum putem scăpa din chingile în care singuri ne-am legat. Simplu! Luăm măsuri rapide care să stimuleze creşterea. Spunem FMI-ului că nu-i putem accepta condiţionările deoarece ne-am decis să aplicăm o politică raţională. Ei ne-au făcut să cădem în greşeală. De aceea le impunem să re-scadenteze împrumutul. Dacă nu vor, ei se fac de râs. Toţi ceilalţi vor considera că ne-a venit mintea la cap. Între timp, micşorăm cheltuielile bugetar-administrative, trimitem în domeniul privat 600.000 de atârnători bugetari pe care îi compensăm nu cu un număr de salarii, ci cu garanţii de stat pentru investiţii, aşa cum am mai spus de atâtea ori. Reducerea taxelor îi motivează implicit şi pe cei care părăsesc administraţia. Dar mai intâi de toate alungăm statul din economie. Înainte de a fi obligaţi să vindem pe nimic, privătizăm tot, rapid şi transparent. E ultimul ceas. Altfel, la toamnă vom avea milioane de şomeri, oficiali sau plecaţi în bejenie prin ţări străine. Vor rămâne politicienii să se bată între ei, să apere echilibrele economice, să plătească pensiile celor care nu pot să plece şi să-şi măsoare propriile deficite. Dăm în gropi din idei fixe.