Oameni şi oraşe

Englezii spun «common sense». Noi îi spunem mult mai frumos: «bun-simţ». El e singura regulă.

E soare. Mă duc încet la o întâlnire. De-abia ne mişcăm. Parcă toată Londra s-a suit în maşină. Din gurile de metrou se revarsă şuvoaie de oameni grăbiţi. Pe aleea pietonală de pe malul Tamisei, joggeri de toate vârstele aleargă de nebuni. Un bătrân îşi fugăreşte câinele pe o peluză, aruncându-i un disc rotund. Deasupra trec avioane. Un furnicar trepidant. Oameni de toate rasele şi naţionalităţile, interese, pasiuni, iubiri, regrete şi împliniri. O aglomerare urbană uriaşă, care trăieşte prin istoria ei. Sute de ani s-au adunat banii în această aşezare de comercianţi, devenită centru financiar al lumii, probabil tocmai pentru că insula era săracă. Din agricultură şi crescutul oilor n-aveau cum capitaliza, şi atunci Regina îşi înnobila piraţii, iar apoi administratorii din colonii.

Simţi că aceasta e capitala unui imperiu comercial, care şi-a tras bogăţia din posesiuni de jur împrejurul planetei, deasupra cărora soarele nu apunea niciodată. E o mare deosebire faţă de Paris, de exemplu. S-a vrut imperial, capitala unui imperiu care n-a fost să fie. Fiecare dintre stăpânitorii lui a lăsat câte un semn al trecerii lui prin istorie. Aşa se face că oraşul se învârteşte în jurul unei sonde şi al unei rafinării - Turnul Eiffel şi Centrul Beaubourg. Are bulevarde drepte şi lungi. Au fost trasate de un primar pragmatic la mijlocul secolului al XIX-lea, ca să unească cazarmele aflate în diverse puncte ale oraşului. Aşa puteau fi bombardate baricadele ridicate periodic de diverşi revoluţionari. Urbanismul poliţienesc a născut un oraş frumos.

Viena e veselă. A fost oraşul unor împăraţi care, între austeritatea nemţească şi acel lasă-mă-să-te-las balcanic, nu au lăsat totuşi o capitală imperială. Locuitorii au ştiut să-l facă pe Hitler neamţ şi pe Beethoven austriac, şi acum se distrează în continuare, deşi măcinaţi de ambiţia de a redeveni ce au fost. Balul Operei e cam ponosit, dar strânge întreaga Europă. Singurul oraş european cu adevărat imperial e Roma, cu monumentalitatea lui solidă, gândită pentru eternitate, ca semn al credinţei.

Îi dictez asistentei mele acest text, între timp am înaintat vreo 200-300 de metri, în drumul meu spre întâlnirea din care urmează să fac bani, la fel ca şi milioanele de vieţuitoare care se grăbesc în jurul meu. Englezii spun „common sense". Noi îi spunem mult mai frumos: „bun-simţ". El e singura regulă. Adică să fii liber, să respecţi libertatea celorlalţi şi între timp să câştigi ca să laşi ceva după tine: copii, o familie, un vis împlinit, o ambiţie. Totul e să nu te risipeşti. Mă uit la un student cu ochelari care mătură strada cu grijă şi pune totul într-un tomberon. Ce-o fi studiind? Literatura engleză sau vreo drăcie financiară? Neimportant. Nu-l plictiseşte să dea cu mătura.

E la fel de ocupat ca şi băieţii ăştia care călăresc ţanţoşi în platoşele lor strălucitoare cu sabia ridicată la verticală. Repetă pentru vreo ceremonie la care va participa Regina, care mai nou înnobilează baroni financiari. În faţa hotelului Dorchester zac leneşe Rolls Royce-uri albe, Ferrari, Masseratti şi alte jucării cu semne arăbeşti pe plăcuţele de înmatriculare. La un bar, toţi băutorii de cafea au în faţa ochilor „Financial Times". Caută de lucru. E criză. Visează să ajungă foarte bogaţi. Şurubăresc în minte tot felul de combinaţii. Vor înfiinţa mii de boutique-uri financiare, să roadă la rădăcina marilor instituţii a căror glorie trece odată cu globalizarea şi ajutorul dat de state pentru a supravieţui.

Într-o altă parte a planetei, la care acum mă uit prin ecranul iPhone-ului, politicienii se ceartă, se îmbrâncesc, se înjură şi-şi pun poalele în cap, se zbat ca peştii pe uscat. Oraşul lor doarme liniştit în praful Bărăganului. N-au decât ambiţiile de împărţit. N-au un imperiu de ridicat. Nu le trece prin cap. Încalecă pe o ţară răvăşită şi săracă. Le-a murit „common sense"-ul. Înţeleg asta la fiecare privire pe geamul maşinii. Să-i lăsăm în durerea lor şi să ne vedem de treabă. Viaţa e frumoasă. Poate o să ajungem vreodată să trăim şi noi la fel ca şi oamenii ăştia cu bun-simţ care aleargă în jurul meu. Între timp m-am dat jos din maşină. Ajung mai repede pe jos. E soare şi mi-am închis iPhone-ul. Să fie sănătoşi!