Manele în economie

Manelele economice sunt cântate pe toate vocile de oameni care se cred serioşi sau care ar trebui să fie măcar conştienţi de seriozitatea funcţiei lor.

Undeva, într-un studiu despre Dimitrie Cantemir, Constantin Noica vorbeşte despre „lăutărism" în cultura română. Îl descrie, cu un soi de ironie paternă, ca fiind calitatea noastră, a românilor, de a înţelege şi apoi a trece cu uşurinţă pe deasupra lucrurilor. O fi bine, o fi rău, rămâne oricum parte a aceluiaşi „duh straniu, cel care pluteşte peste spaţiul românesc", ca şi „închiderea care se deschide" prin care defineşte în altă parte satul românesc. Deschiderea naivă spre a accepta punctele de vedere ale altora mă face să privesc dezbaterea publică despre economie de la noi - prilejuită de criză, fireşte - ca pe o manifestare de „lăutărism", presupunând că cei care se exprimă ştiu câte ceva despre ce vorbesc. Din păcate, constat însă că pe zi ce trece ea se transformă în lăutărie. Manelele economice sunt cântate pe toate vocile de oameni care se cred serioşi sau care ar trebui să fie măcar conştienţi de seriozitatea funcţiei lor. Am transformat chestiunea finanţării externe într-o telenovelă neghioabă, de parcă nu ar fi vorba de propriul viitor. Uităm de implicaţii şi consecinţe sau le hiperbolizăm din interese înguste, de moment. Se încrucişează săbiile procentelor din PIB şi ale cifrelor folosite haotic, se citează alandala autorităţile în materie, se lasă o ceaţă deasă în care orice decizie devine posibilă.

Eu, unul, m-aş întoarce la abecedar. Pentru ce avem nevoie de bani? Pentru ca o creştere economică sănătoasă să ofere o calitate mai bună vieţii oamenilor. Care sunt resursele certe, probabile şi potenţiale de care dispunem? Sursa de creştere este, într-o măsură covârşitoare, economia privată. Nu mă costă nimic să o las în voia ei. Adică să debirocratizez, să dereglementez şi să descentralizez, deci să cheltuiesc mai puţin. Reducând strict doar cheltuieli de colectare şi de administrare a veniturilor bugetare, s-ar putea obţine între 6 şi 6,5 miliarde de euro. Apoi micşorez taxa unică pe venit la 10% şi TVA la 15 %. Aşa cum o demonstrează exemplele recente în materie, veniturile bugetare cresc. Birocraţia cu inerţia ei susţine că aceste măsuri ar dezechilibra bugetul. Papagalii politici o repetă şi ei la nesfârşit. Fals! Cred că astfel ar fi colectate încă 2,2 miliarde, cam 1,5% din PIB. Totodată, statul, atunci când investeşte, plăteşte între de două şi de zece ori mai mult decât un investitor privat care ar face acelaşi lucru, în funcţie doar de tupeul şi lăcomia celor două părţi contractante. Anul trecut, prin fundaţia mea, am reconstruit o şcoală distrusă complet de inundaţii undeva în nordul Moldovei. Oricum sunt un excentric care nu dă şpagă şi cum în acest caz ar fi trebuit să-mi dau singur, m-a costat de trei ori mai puţin decât devizul oficial. Şi de aici din capitolul investiţiilor pot rezulta circa cinci miliarde.

Până acum am enumerat doar sursele certe, vreo 13-14 miliarde. Ele sunt doar exemple, raţionalizarea fiscalităţii poate elibera multe altele. Resursele probabile provin din diversele forme de finanţare internă şi externă a administraţiei centrale şi mai ales a autorităţilor locale, odată ce creşte credibilitatea statului printr-o politică coerentă. Resursele posibile sunt cele ce ţin de voinţa politică, de la vânzarea a ceea ce a mai rămas la stat până la concesionarea lucrărilor publice. Pentru că nu suntem în stare să facem toate acestea, apelăm la bătrânul FMI să ne suplinească incompetenţa şi să ne pună condiţii care atrag sărăcia pe termen lung.

Articol publicat la 13 martie 2009