Maimuţa şi tehnologia

Computerul nu ştie altceva decât să te servească, dacă ştii ce să îi ceri.

Când a venit la mine managerul subsidiarei locale a unei multinaţionale să îmi propună să vorbesc la un seminar despre infrastructura informatică a afacerilor, sigur că m-am uitat la el ca la un extraterestru. Nu ştiu nimic despre domeniul ăsta. Încercând să îmi păstrez libertatea, toată viaţa am refuzat cu încăpăţânare să ştiu. Interlocutorul meu mi-a spus că ar trebui să le povestesc despre cum se vede industria lor din partea cealaltă. Asta m-a amuzat şi m-a convins.

Pe vremea când eram student la arhitectură, pentru că luasem în liceu nişte premii la olimpiade de matematică, încercam să mă autoconving că viitorul este lumea computerelor. Ţin minte câteva vizite în nişte camere îngrozitoare cu dulapuri mari în care se învârteau role cu bandă magnetică. Ele înghiţeau cartele găurite. Plin, gol, adică 0 şi 1. Mi se părea cumplit.

Am rămas la pensulele şi creioanele mele. Plăcerea pensulei o am şi astăzi. Când privesc câte o imagine făcută de computer, am un impuls nestăpânit să îi fac câte o corectură pe unde n-a greşit suficient ca să devină frumoasă. Producţia maşinii e perfectă, e nesimţită, adică fără simţire. Computerul şi astăzi, ca şi atunci când făcea găurele pe un carton, este o sculă proastă. Nu ştie altceva decât să te servească, dacă ştii ce să îi ceri. Nu poate gândi în locul tău.

Cu alte cuvinte, legătura mea cu IT-ul este relaţia gorilei cu o specie mult mai avansată. Se ascunde în desiş, ştie foarte bine să folosească frunzele, lianele, crengile şi pietrele. E speriată de agresiunea străinilor cu beţele şi pietrele lor miraculoase. Cred că, mărturisit sau nu, asta e prima reacţie pe care o are orice om de afaceri, orice manager la contactul cu lumea IT-ului.

George Bernard Shaw spunea că specialiştii sunt acei oameni care ajung să ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin. În cele din urmă, ştiu totul despre nimic. Managerii, dimpotrivă, trebuie să ştie despre toate şi ajung la limita să nu ştie nimic despre tot. Cele două specii, puse faţă în faţă, evident se află în război continuu.

Din când în când apar la mine în birou nişte tineri drăguţi, simpatici şi bine învăţaţi să vândă, care încearcă să îmi dovedească cât de utilă este soluţia informatică pe care ne-o oferă. Ştiu însă că preţul pe care ni-l vor cere e legat direct de raportul între lucrurile inutile pe care mi le pun în pachet şi nevoia mea absolută de a-l avea.

Nenorocirea e şi mai mare pentru că îmi vorbesc într-un limbaj păsăresc plin de iniţiale englezeşti. De fapt, dincolo de echipamente, softuri şi soluţii, cu toţii vând branduri. Preţurile sunt complet diferite pentru exact acelaşi lucru. Marile corporaţii concurează cu buticul din colţ, unde câţiva tineri dau frâu liber imaginaţiei.

Mâine s-ar putea să le ia locul celor mari. Din fericire, cu toţii sunt supuşi aceluiaşi imperativ. Tehnologia trebuie să devină prietenoasă. Când cineva îţi loveşte maşina, simţi o durere fizică. Ea e un fel de prelungire a trupului sau a propriei personalităţi. Acelaşi lucru se întâmplă pentru o parte a locuitorilor planetei şi în ceea ce priveşte computerul. Pentru ca numărul lor să crească, tehnologia trebuie să rămână doar o infrastructură a cutiuţelor cu minuni ce te leagă cu lumea largă sau cu cea a propriilor afaceri. Conexiunea pare a fi simplă, inteligibilă pentru oricine.

Steve Jobs, şeful Apple, a înţeles cel mai bine că el nu vinde tehnologie. Vinde senzaţii, prestigiu, statut social. Cu cât stârneşte mai aprig tentaţia pentru miracol, cu atât va avea mai mare succes. Preţul e doar măsura tentaţiei şi aşa tehnologia se apropie de modă.

Când l-a angajat ca CEO la Apple pe John Scully, fostul conducător al gigantului Pepsi Cola, l-a întrebat: „Vrei să continui să vinzi apă cu zahăr sau să participi la o revoluţie?" După aproape două decenii, revoluţia e pe cale să se întâmple. Afacerile sunt arta de a desena în cifre modele de business, de a motiva oamenii în echipe, dar şi de a construi arhitecturi corporatiste ce se potrivesc cu motivaţiile naturale ale oamenilor. De aceea, tehnologia informatică se îndreaptă şi ea către artă, eliberează inventivitatea şi creativitatea, se umanizează. Pentru oameni şi corporaţii, e scula care permite afacerilor să devină o artă.

Cred că IT-iştilor le-a plăcut ce le-am spus.