Jocul cu leul

Este oare mai puţin cinic că Banca Naţională e preocupată de «sănătatea băncilor», deci nu de prosperitatea oamenilor?

Politicienii au aflat că e o ruşine să faci promisiuni pe care nu le ţii. Se acuză unii pe alţii de populism. Mai încruntaţi (vă va fi greu, dar...) sau exuberanţi de-a dreptul (imediat ce venim la putere...), promit însă în continuare. Altceva nu ştiu. Moneda cu care sunt răsplătiţi e imaginea măsurată în procentele din sondaje. În rest, Dumnezeu cu mila!

În acelaşi timp, tehnocraţii, macroeconomiştii, specialiştii îşi dau şi ei cu părerea. De parcă viaţa ar fi o ecuaţie şi s-ar lăsa închisă în modele, dau în cifre ca în bobi. Descoperă formule miraculoase care sigur ne pun pe picioare. Cei cu responsabilităţi se agită, cară apă cu sita şi întorc nucile cu furca, doar-doar or înlocui ce nu fac politicienii. Pentru asta ar trebui să le fim recunoscători. Nu poţi însă să nu observi şi incoerenţele.

„Cursul nu este ţinut artificial", ne spune guvernatorul Băncii Naţionale. Nuanţează însă afirmaţia după doar două fraze. „BNR reglează oferta de lei de pe piaţă pentru a corespunde cererii de valută". Sigur că trebuie evitată volatilitatea excesivă pe termen scurt.  Nu e însă greu de imaginat cum ar fi evoluat nebunatica de monedă naţională lăsată în voia ei. În ultimii şase ani, inflaţia a fost de 41%, iar devalorizarea - de numai 3%.

Ca întotdeauna, motivaţii se găsesc. Cel mai simplu pentru a convinge este să foloseşti spectrul unei nenorociri viitoare. Ce se va întâmpla, în ipoteza devalorizării, cu împrumuturile în valută care reprezintă peste două treimi din totalitatea creditului privat? Răspunsul e simplu: nimic rău! Unele vor fi replătite, altele nu. Cele care vor suferi o vreme vor fi băncile. Vor da înapoi o parte dintre profiturile obţinute în mulţi, mulţi ani. Neavând vocaţia de a deveni proprietar imobiliar, vor fi silite să vândă la orice preţ bunurile executate. Se vor ieftini locuinţele, imobilele comerciale şi terenurile. Se va relansa astfel o întreagă industrie. Mi se va reproşa că sunt cinic. Vor fi oameni care îşi vor pierde locuinţele, vor apărea falimente personale. E adevărat. Important e însă efectul benefic asupra întregii comunităţi. Când Friedrich von Hayek spunea că piaţa este morală, la asta se referea. Piaţa este coruptă de intervenţia instituţiilor. Este oare mai puţin cinic că Banca Naţională e preocupată de „sănătatea băncilor", deci nu de prosperitatea oamenilor?

Ni se mai spune că un curs mai slab (atenţie, faţă de euro!) „ar afecta exportatorii care înglobează în produsele lor şi bunuri din import". Fals! Majoritatea materiilor prime le importăm în dolari. Ar fi, deci, logic să ne legăm moneda de dolar. Noi am produs de facto euroizarea (ce frumos sună!) prin extinderea creditului în valuta falsă şi, deci, volatilă a uniunii.

Nu ţinem seama de avertismentul laureatului Premiului Nobel pentru Economie Joseph Stiglitz. Domnia sa ne atrage atenţia, ca şi Margaret Thatcher cu multă vreme în urmă, că ea va dispărea într-un fel sau în altul, prin divizare sau ieşirea din zona euro a unei ţări puternice din punct de vedere economic.

Guvernatorul îşi exprimă şi îndoiala că ar mai putea creşte exporturile. Pasămite nu am mai avea capacitate de producţie neutilizată. Orice om care ştie câte ceva despre economia românească a observat că există capacităţi. Companiile sunt însă subfinanţate de către acel sistem bancar sănătos tun. Băncile au alternativa de a împrumuta statul scump şi fără riscuri. De ce să se complice? Între timp, Banca Naţională menţine cursul şi sterilizează (adică greblează, adună) lei de pe piaţă de teama inflaţiei. Mai important, ne-am împrumutat înrobitor de la FMI. De ce?

Ca să creştem credibilitatea externă a României. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă.

Ca să micşorăm rezervele minime obligatorii ale băncilor şi acestea să finanţeze sectorul privat. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă.

Ca să sprijinim creşterea economică. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă.

În schimb, vom plăti din greu trăsnăile acestea ani mulţi printr-un program draconic de austeritate.

Toate acestea nu sunt decât manifestări ale unei filosofii etatist-intervenţioniste. Suntem mai deştepţi decât piaţa - loc de întâlnire al ideilor cu banii şi sumă a inteligenţelor individuale puse în slujba interesului personal şi, deci, colectiv.

Reinventăm roata, reglăm, reglementăm, reformăm întruna. Se întâmplă peste tot în lume. Birocraţiile sunt la fel. Îşi găsesc de lucru. La noi însă, lucrurile sunt mai grave decât aiurea. Avem un talent aparte, spunea Constantin Rădulescu-Motru, de a ne consuma energia pe loc. „Tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc".