Condiţia supravieţuirii

Purtăm în noi ADN-ul administraţiilor imperiale, ţaristă, otomană şi austriacă sub care ne-am trăit istoria câteva sute de ani. 

Macroeconomiştii, în general, sunt oameni înţelepţi şi respectabili. Provin din mediul academic sau din cel financiar-bancar şi de business. Uneori pendulează între amândouă. După o îndelungată experienţă în observarea şi analizarea fenomenelor economice, reuşesc să facă chiar şi previziuni. La noi însă, din păcate, şi această preocupare este deformată de istoria personală a celor care îşi însuşesc acest titlu. De multe ori, după ce au făcut o şcoală înaltă, ajung prin posturi de conducere ale unor instituţii de stat şi cred că asta îi încarcă de competenţă. Viaţa însă nu se închide în statistici. Cifrele medii nu spun nimic dacă nu te apropii cu bun-simţ şi înţelegere de nivelul microeconomic.

Citeam cu ceva timp în urmă o afirmaţie pe cât de banală, pe atât de absurdă a unui astfel de domn. „România nu poate să crească fără bani străini", iar potenţialul de creştere economică, chiar şi aşa, ar fi cuprins între 0 şi 1% pe termen scurt şi 2-3% pe termen lung. De unde ştii, domnule? În ce stele ai citit adevărurile astea? Aşa nu vom ieşi niciodată din sărăcie!

Totodată, individul îşi exprima speranţa că acordul cu FMI va fi dus la capăt şi va fi semnat unul nou!! Explicaţiile erau legate de sentimentul economic foarte negativ în România, de consumul privat restrâns, şi bla-bla, şi bla-bla.

Nimic despre soluţii. Nimic despre ce am putea face noi să atragem bani. Nimic despre scăderea taxării, despre simplificarea sistemului legislativ şi administrativ. Nimic despre parteneriatele public-privat. Într-un cuvânt, nimic despre creativitatea de care ar trebui să dăm dovadă pentru a stimula capitalul să producă. Doar o cuvântare despre echilibre şi paşi mărunţi. Din păcate, aceasta este psihologia imensei majorităţi a birocraţilor cu răspunderi din sistemul de stat. Nu mai vorbesc de faptul că mulţi dintre ei îşi pun la încercare inteligenţa doar când e vorba de furt.

O ţară are trei tipuri de resurse: naturale, umane şi financiare. Dacă ar fi să vorbim numai de potenţialul în ceea ce priveşte hidrocarburile fosile, domeniu în care sunt exploatate doar 30-35% din resursele disponibile, am ajunge la cifre impresionante. La noi însă acordarea unei licenţe de explorare sau exploatare poate dura doi-trei ani şi se lasă mai întotdeauna cu scandaluri, iar la alţii durează două luni. Agricultura în paragină este un alt exemplu evident. Cât de complicată este stimularea dezvoltării sistemelor de colectare a produselor agricole pentru ca ele să ajungă în piaţă decent şi la preţuri rezonabile pentru fermieri şi consumatori?

În ceea ce priveşte resursele umane, le alungăm cu nonşalanţă şi ne transformăm rapid într-un rezervor de forţă de muncă pentru alţii. Alocarea unui procent de cel puţin 8-10% din PIB pentru educaţie este adevărata prioritate a oricărei administraţii în minţile ei. Sigur, asta ar însemna şi înţelegerea faptului că finanţarea învăţământului se poate face şi prin redistribuţie naturală, directă şi nu numai de la buget. De exemplu, prin deducerea din cuantumul taxărilor a sumelor cheltuite în acest scop. Doar aşa am recupera decalajele şi am ajunge în rândul lumii civilizate. În schimb, resursele financiare sunt consumate de aparatul administrativ, bugetofag şi hoţ. Descentralizarea sistemului administrativ, în primul rând al celui financiar, ar duce la micşorarea birocraţiei. Informatizarea şi simplificarea relaţiei cetăţeanului cu administraţia ar reduce-o de asemenea. De ce să avem 113 taxe în loc de trei-patru prin alte părţi? Purtăm în noi ADN-ul administraţiilor imperiale, ţaristă, otomană şi austriacă sub care ne-am trăit istoria câteva sute de ani. 

Ce ar fi să ne gândim la un sistem bancar în care, pe lângă băncile mari, filiale ale unor corporaţii străine, să avem instituţii de credit mici şi mijlocii adaptate nevoilor sistemului privat cu companii de mici dimensiuni (chiar şi cele considerate mari) existente în România.

Cu siguranţă nu sunt un adversar al globalizării. Dimpotrivă. Cred în necesitatea investiţiilor străine. Ele trebuie însă atrase în mod inteligent, spre folosul comunităţii. Cred că statul trebuie să renunţe la dirijism şi să plece cât mai repede din economie. Creativitatea în structurarea reformelor este condiţia supravieţuirii.

Articolul a fost publicat în ediţia din 12 noiembrie 2010 a ziarului „Adevărul"

Dinu Patriciu este arhitect de profesie şi om de afaceri. Din ianuarie 2009 semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul“.