Ce punem în loc (III) - Europa liberală sau Europa imperială

S-ar putea să ne înecăm trăgându-ne unii pe alţii la fund sau am putea supravieţui separat, dar totuşi împreună, într-o Europă a libertăţii.

După o lungă întâlnire, Angela Merkel şi Nicolas Sarcozy au făcut în comun două declaraţii pe cât de hotărâte, pe atât de absurde. Au anunţat că vor susţine o nouă taxă pe toate tranzacţiile financiare executate în statele membre ale Uniunii şi apoi că vor încerca să impună „o guvernare" cu pudoare numită „economică unică", pentru întregul continent. Nu au trecut nici 24 de ore şi deja guvernele din Anglia, Olanda şi Suedia s-au delimitat de propunerile celor doi tovarăşi despre care nu se poate spune că aerul rarefiat al înălţimilor le-a lipsit creierul de oxigen, aşa cum li se întâmplă multor politicieni începători de pe la noi. Ei sunt însă dublu prizonieri: pe de o parte, ai tradiţiilor statale în care şi-au croit cariera şi, pe de altă parte, ai birocraţiei europene devenite din ce în ce mai greoaie şi mai lăbărţate. De altfel, funcţionărimea de pe la Bruxelles e singura care cotcodăceşte veselă asistând la producerea celor două ouşoare stricate gata.

De multe ori am vorbit despre tendinţele contrare care polarizează înfruntarea politică europeană: Europa liberală şi cea imperială. Conflictul a ajuns acut. Aceasta este adevărata criză. În faţa nevoii de a finanţa deficitele enorme ale statelor mediteraneene şi mai nou intrate în zona euro, politicienii nu au altă soluţie decât aceea de a-şi urma propriile interese după ce zeci de ani au profitat enorm din integrarea noilor pieţe. Vindeau de toate, de la tancuri şi avioane, până la electronice, practic subvenţionându-şi exporturile prin „ajutoarele europene" acordate acestor ţări. A venit vremea scadenţei. Plătesc datoriile altora, produse însă în mare parte tot datorită lor. Nu le-a rămas decât să pună bazele unui imperiu centralizat cu legi, reguli şi proceduri comune pentru toţi. Ideile enunţate s-au născut necesar din această viziune, cu mult diferită de cea din care a apărut Uniunea Europeană.

Asociaţia pieţelor financiare din Europa care cuprinde printre alţii pe Deutsche Bank AG şi BNP Parisbas, cele mai mari bănci ale celor două ţări, a declarat că taxa pe tranzacţiile financiare „va fi o frână pentru creşterea economică". Ideea taxei nu e nouă. A apărut în plină ofensivă etatistă în anii '70. Aparţine unui laureat al premiului Nobel, James Tobin, şi nu e decât expresia filosofiei politice a acelor timpuri. Realitatea este că măsura ar determina fuga capitalurilor şi ar muta desfăşurarea tranzacţiilor către jurisdicţii care nu o aplică. E greu de imaginat adoptarea ei de către întreaga planetă, deşi aceasta ar fi singura metodă prin care ar putea funcţiona.

„Guvernarea economică" comunitară ar presupune, în primul rând, o fiscalitate având acelaşi numitor comun. Tot de multe ori am afirmat că productivitatea are, mai întâi de toate, o determinare culturală, ca şi fiscalitatea de altfel, ele definind un anumit tip de relaţie a individului cu comunitatea, a cetăţeanului cu statul. Acest contract nu poate fi decât diferit de la o arie de cultură la alta, de la o naţiune la alta.

Cu alte cuvinte, cele două grandioase măsuri anticriză sunt apă de ploaie. Ba chiar au un efect contrar scopului pe care şi-l propun. N-ar face decât să adâncească criza europeană. Bursele au reacţionat deja, iar dacă politicienii vor mai face multă gălăgie, s-ar putea ca pieţele să-i penalizeze dramatic. S-ar putea să ne înecăm trăgându-ne unii pe alţii la fund sau am putea supravieţui separat, dar totuşi împreună, într-o Europă a libertăţii. Contraargumentul la o astfel de judecată este exemplul Statelor Unite. În creuzetul formării unei naţiuni, acolo au intrat însă oameni, şi nu popoare întregi. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, tot o Uniune Sovietică ar fi ieşit. Vor fi fiind diferenţe între Alabama şi Masachusetts, dar ele nu au în spate zeci sau sute de generaţii trăite în aceleaşi tradiţii comunitare.

Când alţii au ştiut să folosească momentul, devenind refugii sigure pentru capitaluri, noi am încasat efectele crizei, fără să ştim de unde ni se trage. Le-am adăugat bâlbele, prostelile, panica şi cârdăşiile vinovate ale politicienilor. Am reacţionat haotic, fără a avea o idee clară despre drumul pe care vrem să o apucăm.

Întrebarea „Ce punem în loc?" are nevoie întâi de o altă clarificare. Vrem să ne integrăm în Europa liberală, cea a libertăţilor individuale, a diversităţii şi a oportunităţilor pe care toate acestea le nasc? Sau vrem să fim parte a Europei imperiale, centralizată, birocratizată, uniformizată şi costisitoare? Din păcate, niciuna dintre forţele politice din spectrul românesc nu ştie şi nu poate, încă, să dea un raspuns clar şi competent, oricare ar fi el. Doar aşa am putea face deosebire între ele.

Astăzi, socialiştii de pe întregul continent susţin centralizarea. Partidele cu adevărat de dreapta o refuză. Populiştii se îndoaie ca trestia ca să adune voturi. De aceea este posibil orice, de la alianţe pedosnice până la strigăte de victorie cu apa la nas.

Pe mine, unul, ca şi pe mulţi alţii, tocmai pentru că am o opţiune foarte clară, mă chinuie întrebarea cetăţeanului turmentat. Mă revoltă atitudinea mioritică într-o dezbatere despre propriul nostru viitor.