Ce punem în loc

Programele politice se referă aproape în totalitate la ce trebuie să facă, de ce să facă şi cum să facă statul. El rămâne actorul principal. Răzbate credinţa că statul decide în numele supuşilor săi, că statul nu reprezintă, ci conduce.

Ce punem în loc? Are cineva vreun program? În orice discuţie despre politică se ajunge la aceste întrebări. E suficient să deschizi site-urile celor trei partide importante ca să găseşti sute de pagini cu declaraţii programatice. Când treci însă la propunerile concrete, descoperi că toate sunt marcate de sorgintea lor comună: gândirea socialistă. Indiferent că se cheamă „România corectă, România socială", „Statul liberal, a doua modernizare a României" sau „Program de guvernare în perioada 2009-2012", toate cuprind iniţiative şi măsuri care „să placă la popor". Se adresează nimănui şi tuturor, unei turme nediferenţiate care în viziunea autorilor ar fi „masele" (conceptul l-am întâlnit în toate trei). Vor să-i prindă în plasa promisiunilor pe toţi, de la adolescenţi la pensionari, de la muncitori manuali la intelectuali sau antreprenori. Uneori, argumentări aproape identice duc la concluzii total diferite. Un exemplu este motivarea cotei unice sau a impozitului progresiv. Toţi vorbesc de atragerea investiţiilor străine şi de „sprijinirea formării capitalului autohton". Nu ţin însă seama că ambele deziderate au nevoie de o condiţie. Mediul nostru de afaceri trebuie să fie mai atractiv decât cel al vecinilor noştri. Cota unică, deci, nu poate fi decât egală sau mai mică decât a lor. Pragul de 10% nu poate fi depăşit. Despre impozitul progresiv, cu salturile lui arbitrare de impozitare, nici nu poate fi vorba. Aceasta nu este, desigur, decât una dintre variabilele care trebuie optimizate în competiţia dintre state pentru atragerea de contribuabili.

Discuţia se deschide către o altă întrebare: nu poate fi schimbată filosofia fiscală, impozitele indirecte fiind oricum sursa principală a bugetului? Toate se declară pentru micşorarea poverii fiscale, dar îşi propun să ajungem la o pondere din PIB a veniturilor bugetare de 38-40%. Pasămite doar aşa am putea fi la fel cu tovarăşii noştri europeni. Nu cumva ar fi de ajuns şi 20% pentru îndeplinirea funcţiilor esenţiale ale statului? Nici măcar liberalii nu îşi pun întrebarea. Celelalte două grupări răsărite din trunchiul comun al FSN-ului nu ar avea niciun motiv să o facă oricum. Au clădit în două decenii, cu jumătăţi de măsură, o societate asistată, dependentă de stat. Programele despre care vorbeam se referă aproape în totalitate la ce trebuie să facă, de ce să facă şi cum să facă statul. El rămâne actorul principal. Răzbate credinţa că statul decide în numele supuşilor săi, că statul nu reprezintă, ci conduce. Redistribuţia nu s-ar putea produce decât dacă statul strânge ceea ce apoi împarte cum crede de cuviinţă. Pentru asta preluăm tot felul de modele, iar argumentul principal e mereu că aşa fac şi alţii. Se trage treaba asta şi dintr-o formă de provincialism, de mimetism şi supuşenie în faţa străinilor, de care suferim din plin. „Micul Paris" se comportă ca o mahala a marelui Paris.

Lipseşte peste tot o viziune despre unde vrem să ajungem şi ce vrem să fim în viitor. Vrem sau putem să preluăm modelul vest-european? Vrem să fim o ţară deschisă şi liberală? Vrem să fim noi înşine? Ştim cine suntem sau ce putem fi în lumea globală de mâine? Dacă fiecare dintre partide, în concordanţă cu filosofia politică de la care se revendică, ar putea da răspunsuri acestor întrebări, atunci am avea parte de o adevărată dezbatere politică. Până atunci, rămânem la senzaţia de haos în care trăim, la agresivitate, înjurătură, bătaie pe televizor. Degeaba fac intelectualii apeluri disperate pentru a reveni la dimensiunea morală a politicii. Degeaba încearcă oamenii de afaceri să găsească numitorul comun al unor politici care să ducă la o creştere sănătoasă. Degeaba au revendicări sindicatele, când din împărţirea sărăciei nu ajungem decât să sărăcim mai tare. Vorba lui Caragiale: „O societate fără prinţipuri, va să zică nu le are". Şi atunci poate fi demonstrat orice. Albu-i negru şi negru-i alb.

De aceea cred în nevoia unei forţe politice pragmatice, fără prejudecăţi, fără teama de a-şi pune întrebări, fără inerţie, fără revendicarea din modele şi experienţe trecute. Vom rămâne altfel uitaţi de Dumnezeu pe unde ne vor arunca vânturile iscate de alţii.