Ce gândeşte cămila capitalistă

La începutul secolului al XVIII-lea, un domnitor moldovean, mare intelectual, diplomat şi spion totodată, inventa un animal fantastic: struţo-cămila.

Poate că era o formă de autoironie în această manifestare de precursor al suprarealismului. Se gândea probabil şi la multiplele faţete ale propriei personalităţi.

Acum 20 de ani, ieşirea bruscă dintr-un univers concentraţionar şi frenezia libertăţii ne-au făcut pe mulţi să ne regăsim, poate, în această fiinţă extravagantă. Ne-am repezit să facem afaceri, politică, să ne arătăm nouă înşine că suntem puternici şi capabili, că putem participa la schimbare, că putem prin noi înşine transforma lumea. Confuzi şi exaltaţi, voiam să le facem pe toate. Încet apoi, apele s-au separat, unii au rămas în politică şi, cu timpul, au devenit struţi. Adică stau cu capu-n nisip. Nu toţi, dar mulţi. Alţii şi-au urmat destinul de cămilă devenind oameni de afaceri. Frica de capitalism de la început a creat monştri.

Vă amintiţi în '90-'91, lumea era speriată de buticari. Mi-amintesc de un domn, cu nume de plantă pişcătoare, care avea un magazin. Se chema Coleus, parcă... O fi venit de la „colosal", de la „mega", de la „uriaş"? A dispărut. Ca şi teama de buticari. Apoi a venit rândul angrosiştilor să reprezinte pericolul îmbogăţirii.

Mai târziu am început să urâm rudele struţilor, bănuindu-le de toate relele pământului. Apăreau bănci peste noapte, un fel de restaurante unde se mănâncă gratis pentru proprietarii lor şi instituţii de binefacere unde banii nu mai trebuie daţi înapoi pentru prietenii acestora.

Prin '97-'98 dădeau faliment unele după altele. S-a stins prima generaţie de aşa-zişi capitalişti români.

Au apărut în schimb instituţiile financiare vestice, cu grilele lor stricte, alegându-şi clienţii după criteriile unei alte lumi. Cumetrii au dat fuga la struţi, tânjind la vaca statului cea cu o mie de ţâţe. Şi astăzi sunt tot acolo, doar laptele e mai puţin. Între timp, cămilele şi-au urmat drumul, au devenit cu timpul, apropiindu-se unele de altele, caravana care duce în spate economia românească. Multe dintre ele au fost importate. Altele, foarte puţine, sunt de sorginte locală.

Aseară, într-o oază care mi se părea ireală, un cotidian de specialitate s-a gândit să premieze cămilele. Adică să le mângâie pe cocoaşe, că doar e criză... şi de altfel, ce-ai putea să le dai cămilelor, decât să le recunoşti statutul?!

M-au declarat cea mai mare cămilă a caravanei. Mă uitam la celelalte cămile din sală şi mă gândeam că, din păcate, e o sărbătoare internă a sectei cămilelor, pentru că, în afară de noi, mulţi ne înjură şi ne cred nişte tâlhari.

Eram în peştera lui Ali Baba şi a celor 40 de hoţi. Un domn mic şi simpatic care m-a prezentat publicului cămilesc se întreba dacă nu m-aş întoarce în politică. Deşi onorat şi emoţionat de ceea ce mi se întâmpla, m-a pufnit un râs interior. Cum ar fi oare o cămilă să se bată cu copita în piept şi să strige: Sunt struţ! L-ar fugări publicul spectator. Asta pentru că am construit tot felul de ziduri false ale incompatibilităţilor.

Două decenii ne-au fost suficiente ca să nu schimbăm nimic în mentalitatea comună.

Din vremea copilăriei, mi-a rămas în minte o caricatură, reprezentând un domn gras şi buhăit, îmbrăcat în frac, cu un joben cu steagul american pe el, având într-o mână o sticlă de Coca-Cola, cu cealaltă strângând de gât un proletar jigărit, care pentru a fi recunoscut avea o şapcă pe cap. Sub el scria „Bestia Tito" sau „Unchiul Sam" sau simplu „Capitalistul". Nu ştiu de ce, dar cred că suntem puţini cei care râdem când ne amintim de asta.

Cei mai mulţi cred încă într-o conspiraţie diabolică a struţilor şi cămilelor. Sigur, povestea are multe forme, cămilele ar avea ferme de struţi, struţii ascund cămile în spatele lor sau le călăresc.

Ce frumos ar fi să ne trezim, să ne uităm în jur, să vedem că nu există nici struţi, nici cămile, să ne considerăm cu toţii normali, cu dorinţe, cu nevoi, cu idealuri, cu bun-simţ şi frică de Dumnezeu. Poate că doar aşa putem deveni mai oameni.