Capitalism anarhic

Într-un viitor nu prea îndepărtat, organizarea statală va fi o amintire a istoriei.

Am aflat cu satisfacţie zilele trecute că aş fi un „capitalist anarhic". Mi-a plăcut cu atât mai tare cu cât „lauda" venea de la un distins analist, dar şi mai nou practician politic într-o „prea cinstită" adunare ce îşi zice de dreapta. Sintagma folosită era mai colorată pentru „popor". El ştie foarte bine ce înseamnă libertarian. Un prieten admitea şi el că uneori aş spune „trăznăi", adăugând imediat aceeaşi motivaţie: e libertarian (săracul!). Nu am desluşit încă dacă pentru amândoi aceasta nu e cumva o circumstanţă atenuantă pentru o stare inevitabil proscrisă.

Şi totuşi, aseară am constatat că nu sunt aşa de nebun cum mi-ar plăcea să cred. Doamne cu rochii lungi şi domni cu papioane, într-o sală elegantă a unui bătrân hotel din New York, o ascultau pe Christine Lagarde, şefa uneia dintre cele mai odios conservatoare organizaţii ale lumii. Ni-l amintea pe Schopenhauer: „fiecare zi e o tragedie, dar cea care urmează e întotdeauna mai rea decât precedenta". Când un sistem intră în criză, soluţiile venite din afara lui par ciudate. Actorii îşi doresc normalitatea trăită înainte.

Astăzi, o întâmplare de pe malurile Mediteranei afectează viaţa crescătorului de oi din Noua Zeelandă, a muncitorului din China şi ordinea fericită a neamţului din Hamburg. Sigur că percepţia este aceea a unei realităţi ameninţătoare. Reflexul imediat este de a căuta soluţii în interiorul structurii cu care ne-am obişnuit. Încercăm să găsim algoritmi într-o algebră pe care am folosit-o şi părea că dă rezultate. Încercăm să reglementăm şi mai exact interdependenţele. Încercăm să aşezăm viaţa în aceleaşi tipare. Încercăm să salvăm euro în loc să ne întrebăm dacă n-ar fi mai ieftin să-l lăsăm să devină amintirea unei utopii instrumentaliste ca şi marxismul. Datoriile suverane, deci ale contribuabililor, sunt făcute fără voia lor de către politicieni, singura motivaţie este câştigarea galoanelor electorale. Soluţia pare a fi creşterea lor în speranţa că o dinamică economică pozitivă le va face să scadă procentual.

Între timp, gaura pe termen scurt e acoperită din taxarea mai mare, atâta vreme cât inerţia birocratică face tăierile de cheltuieli nesemnificative. Pentru că băncile au împrumutat statele, acestea le transferă povara neputinţelor proprii. Tot contribuabilul plăteşte. Pasămite băncile sunt prea mari ca să cadă. Plătim toţi, în loc să sufere doar unii. Uităm că în economie există viaţă după moarte, că falimentul e doar o transformare. Băncile şi ele văd ancora supravieţuirii în cârdăşia cu statul şi finanţează din ce în ce mai greu economia privată. Cu cât sunt mai mici, cu atât companiile sunt lăsate mai în durerea lor să se descurce singure. Cercul vicios se închide. Oare soluţia n-ar veni din schimbarea paradigmei? N-ar fi mai inteligent şi mai eficient deocamdată un stat mai subţire, mai flexibil, cu atribuţii mai puţine, reguli simple, dar ferme şi care renunţă să mai intervină în numele unui bine abstract în aşa-zisul interes al cetăţenilor. Oricum, ar fi doar o stare de tranziţie. Într-un viitor nu prea îndepărtat, cel mult cel al generaţiei următoare, organizarea statală va fi o amintire a istoriei, va rămâne poate cel mult un rol simbolic pentru unele din comunităţile umane. Acum, atâta vreme cât există, el ar trebui să aibă un singur ţel, să asigure o libertate cât mai deplină de întreprindere, de posesie şi de expresie. Asta nu înseamnă nici anarhie, nici junglă, ci liberă asociere între oameni spre a coopera. Atâta vreme cât tânjim după reguli impuse din ce în ce mai complicate şi mai stânjenitoare, ne negăm înşine capacităţile cu care ne-a lăsat Dumnezeu.

Doar pare paradoxal că societăţile emergente se pot schimba mai uşor, pot evolua mai rapid. E o realitate ce devine evidentă în cele mai diferite părţi ale lumii. Din fericire ne aflăm printre ele.

Între timp stau şi mă întreb dacă adunarea aceea elegantă de la New York asistă la un prohod sau la un botez.