Batem câmpii la televizor

Pe mine unul, însă, nu tembelismul guvernamental mă sperie. De aproape două decenii, el e o constantă a politicii româneşti.

Din haosul discuţiilor politice televizate nu se mai înţelege nimic. Pensiile „nesimţite" sunt teoretic tăiate, salariile bugetarilor scad cu excepţii, birocraţii ajung doi pe un loc prin concedieri şi numiri abuzive. Parcă am intrat în ceasul morţii.

Veniturile bugetare nu cresc, în ciuda instrumentelor de tortură contabilă din ce în ce mai brutale. Pe de altă parte, oricâţi bani ar avea, autorităţile publice îi seacă cât ai clipi. Birocraţia a devenit expertă în justificarea cheltuielilor. Pe mine unul, însă, nu tembelismul guvernamental mă sperie. De aproape două decenii, el e o constantă a politicii româneşti. Uneori devine acut, ca acum.

Îngrijorător este că statul se simte ameninţat şi devine agresiv. Organismul birocratic se apără. Optimizarea fiscală e considerată evaziune fiscală prin înăsprirea legislaţiei. Spirala restrângerii drepturilor e tot mai rapidă, reglementările de tot felul cresc. Astfel, statul a devenit tot mai asistenţial şi, totodată, opresiv, se socializează excesiv. Este îngrădită libertatea ce creează prosperitate pentru toţi cetăţenii prin redistribuţie naturală. Cu alte cuvinte, cetăţeanul este un debil mintal care nu trebuie lăsat să-şi facă rău singur.

Când ai o afacere pe care piaţa nu o mai susţine, ai o singură soluţie: micşorarea cheltuielilor administrative şi de producţie până la limita la care îţi asigură totuşi funcţionarea şi, totodată, creşterea cotei de piaţă, dezvoltarea agresivă a afacerii. La fel e şi cu statele. Consumul stimulează activitatea economică, creează locuri de muncă, oamenii şi corporaţiile prosperă, veniturile statului cresc dacă el micşorează cotele de impozit în loc să le crească. În schimb, noi batem câmpii despre probleme inexistente sau neimportante.

Toată debandada vine din neîncrederea în forţele proprii, vine din mentalitatea provincială cu care ne-am obişnuit, să fim o margine îndepărtată a unei lumi din care vrem să facem parte, dar în care ne simţim stingheri ca o rudă venită de la ţară. Timizi, uneori gălăgioşi din acest motiv, stăm la coadă să ne dea alţii soluţii. Nu le au nici aceia către care ne uităm umili.

Toate statele, în loc să fie prestatoare de servicii ce nu pot fi procurate prin piaţă, se autonomizează faţă de interesele membrilor comunităţii şi acţionează într-un fantomatic „interes al statului" sau, mai rău, într-un abstract „interes naţional", măşti care ascund motivaţii opace ale birocraţiei sau ale politicienilor.

Statele trec astăzi nu numai printr-o criză structurală ele însele, dar au adus criza economică peste tot în lume. Politicienii cu argumentele macroeconomiştilor disciplinaţi susţin contrariul, acuză piaţa, caută vinovăţia în lăcomia bancherilor sau în ineficienţa controlului. Realitatea este însă că legile economiei nu pot fi votate de parlamente. Piaţa globală acţionează conform logicii „mâinii nevăzute" descrise de Adam Smith cu atâta amar de vreme în urmă. Cu cât încercăm inconştienţi şi limitaţi s-o contrazicem, cu atât criza se adânceşte.

Trăim ultimul cutremur al socialismului, şi nu criza sistemului capitalist. Paradoxal, pentru o ţară slabă cum este încă România este mult mai simplu decât pentru marile puteri economice să se supună logicii pieţei. Asta depinde doar de coerenţa şi inteligenţa elitelor politice şi financiare. Acceptarea de către acestea a filosofiei şi viziunii potrivite este condiţia ca românii, în criză, să trăiască liberi şi mai bine.