Avantaje competiţionale

Unii îşi creează avantaje competiţionale prin şmecherii.

Deşi ningea din greu, avionul s-a aşezat cuminte pe o pistă ca în palmă de la marginile căreia pleca zăpada albă, neatinsă. Clădirea mică de lemn a aeroportului făcea corp comun cu brazii înalţi şi drepţi ca lumânările din pădurea întinsă la nesfârşit. Copacii aceştia au fost avantajul competiţional al vikingilor la sfârşitul primului mileniu, când corăbiile lungi ajungeau din Anglia până în Marea Neagră. Catargele lor, mai înalte decât ale altora, le făceau mai rapide în lupta cu adversarii şi victimele prădăciunilor. Mă întrebam cum urmaşii acelor piraţi şi luptători au curăţat suprafaţa aceea de asfalt din mijlocul codrilor. Ca într-o carte poştală de Crăciun, în frigul vesel al iernii, orăşelul din vecinătate era acoperit de acelaşi alb imaculat. În loc de sănii cu reni circulau ordonat Volvo-uri şi Saab-uri. Avantajul lor competiţional astăzi stă în etica protestantă, în migala şi disciplina cu care construiesc liniştit şi cu răbdare.

Când avionul coboară deasupra Shanghai-ului, te izbeşte imaginea unei păduri de zgârie-nori de zece ori mai întinsă decât Manhattan-ul şi de două-trei ori mai înaltă decât acolo. Te întrebi cum Dumnezeu a fost posibil ca în 20 de ani să crească un oraş science-fiction legat cu aeroportul printr-un tren pe pernă magnetică, primul de pe planetă care circulă cu 420 km/h. Avantajul lor competiţional este administraţia brutală şi pragmatică. A lăsat pe drumuri sute de milioane de oameni, concediaţi din imensele întreprinderi de stat. Fără pensii, fără ajutoare sociale, le-au spus: descurcaţi-vă! Energia, materiile prime sunt încă subvenţionate. O dublă monedă, cea internă şi cea convertibilă, le permite să supravieţuiască. Ca şi în România anilor '80, când Ceauşescu avea obsesia plăţii datoriilor, totul se bizuie pe o ficţiune economică. Astfel vreo 400 de milioane de oameni au început în 20 de ani să trăiască mai aproape de standardele lumii civilizate, dar în spatele lor un miliard au rămas la blidul de orez. Nimeni nu ştie astăzi cât va putea dura acest miracol fals al „capitalismului de stat". Rusia are avantajul competiţional, conjunctural şi precar al imenselor rezerve de materii prime. Pe termen scurt, el dă iluzia puterii. Altfel însă, acumulările financiare ce nu susţin investiţia în viitor sunt efemere.

Unii îşi creează avantaje competiţionale prin şmecherii. Pretutindeni, politicienii motivaţi de câştigul electoral de imagine nu gândesc pe termen lung. Vânzarea prin intermediul derivativelor, a veniturilor viitoare, a devenit o practică generalizată. De la guverne până la primării de comune, toţi folosesc împrumuturi extrabugetare, aruncând asupra copiilor şi nepoţilor preţul consumului de astăzi. Grecia e doar faţa văzută a aisbergului. Şi alţi europeni se află în aceeaşi situaţie. Aşteptăm totuşi cu optimism ieşirea din criză...

Alţii îşi construiesc avantajul competiţional prin inteligenţă. „The Liberty Act", amendamentul constituţional votat de parlamentul georgian anul trecut, este denumit pe site-ul Adam Smith Institute, cel mai prestigios think-tank liberal, „cea mai mare revoluţie legislativă de la constituţia americană încoace". El prevede în esenţă patru lucruri simple. Niciun guvern nu poate proiecta un buget mai mare de 30% din PIB, deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3% din PIB, datoria publică nu poate depăşi 60% din PIB, iar impozitele şi taxele nu pot creşte decât prin referendum, adică niciodată. Oamenii n-ar fi în minţile lor să voteze pentru a plăti mai mult.

Întrebat de ce a propus aceste măsuri radicale, preşedintele Georgiei, Mihail Saakashvili, a răspuns scurt: „nu am încredere în niciun guvern, inclusiv în al meu".

Să ne întrebăm care ar fi avantajul nostru competiţional? Evident, nu l-am găsit încă. Ne aşteptăm norocul, eventual din mila altora. Între timp, suntem la fel de revoltaţi ca şi funcţionarii greci care pot ieşi la pensie la 52 de ani, dar aşteaptă să fie întreţinuţi de contribuabilul german pensionar la cel puţin 65 de ani. Şi nu avem nici insule de vândut.

P.S. Despre soluţii scriu în acest colţ de pagină de vreun an, îmi încasez porţia de înjurături săptămânale şi am doar satisfacţia că totuşi unii mă iau în serios. Din păcate, nu cei care ar trebui.