Un alt fel de criză

Criza va trece, mai devreme sau mai târziu, dar păcatele care au însoţit-o nu vor trece.

Nu totul se explică şi nu totul se poate justifica prin criza economică mondială (care, de altfel, nu mai e chiar aşa de mondială...). Dacă e vorba de alimentaţie, nu de absenţa mărfii ne putem plânge. Ci de preţurile prea mari. Uneori mai mari decât pe piaţa occidentală. Dar să zicem că acceptăm şi preţurile, ca pe o fatalitate a dezordinii generale. Atunci putem, măcar, să cerem servicii de calitate şi produse pe măsura preţurilor. Dacă însă nu le obţinem, problema nu mai este criza economică. Problema e un alt fel de criză, în care se amestecă incompetenţa, nesimţirea, furtul, şi o miză frauduloasă pe resemnarea cumpărătorului. Criza va trece, mai devreme sau mai târziu, dar păcatele care au însoţit-o nu vor trece.

Am să dau un exemplu poate marginal, poate minor, un exemplu pe care unii se vor grăbi să-l califice drept răsfăţ nesemnificativ pe fundalul lipsurilor cu adevărat dramatice. Dar tocmai pentru că nu e în ochiul vârtejului, „la vedere", el mi se pare relevant. Cei din generaţia mea îşi amintesc, cu siguranţă, de trei tipuri de prăjituri care se găseau relativ uşor înainte de '89: cataiful, mascota şi Joffre. Cataiful a sucombat primul, încă de pe vremea dictaturii, dovedind că nici comunismul nu era preocupat să caute, la vreme de sărăcie, soluţii ieftine, dar onorabile calitativ. Era o prăjitură simplă: la bază puţină fidea coaptă (bine însiropată) şi deasupra frişcă. A dispărut, pentru a reapărea în varianta turcească un soi de sarailie mai aţoasă, fără frişcă. Mascota şi Joffre-ul par să fi supravieţuit, dar în forme de nerecunoscut. Le-am găsit la o cofetărie de pe Moşilor şi la Capşa. Pe Moşilor, falsul era grosolan. Un Joffre adevărat se distingea prin crema sa de ciocolată afânată, diafană, răcoroasă. Mascota, dimpotrivă, oferea o cremă mai densă, mai untoasă, mai grea, aerisită doar prin câteva bucăţi de fructe confiate şi, eventual, printr-o picătură de rom. Ceea ce am găsit - chiar şi la Capşa - tindea spre indistincţie. „Umplutura" celor două tipuri de prăjituri era asemănătoare, dar diferită de ambele „modele" iniţiale: totul se topea, entropic, într-un gust banal de ciocolată anonimă, fără aromă, fără textură, fără haz. Se rata, astfel, esenţialul: Joffre-ului îi lipsea frăgezimea pe care i-o dă, în mod normal, frişca încorporată în amestec, iar în mascotă nu se simţea graţia albuşului de ou. Mestecai, plictisit, acelaşi clei maroniu, vândut sub nume şi forme diferite (am gustat şi „trufe" cu exact aceeaşi compoziţie).

Cine e de vină? Criza? De ce o reţetă simplă, clasicizată prin ani lungi de execuţie, şi neafectată de penuria socialismului victorios, a intrat în colaps, pe o piaţă de materii prime mult mai ofertantă?  E cererea mai  mică? S-au prăbuşit cofetarii, pe capete, într-o ireversibilă amnezie? Au dispărut ciocolata şi frişca? Era comunismul mai rafinat şi mai riguros în materie de alimentaţie? În ce mă priveşte, nu cred în niciuna dintre explicaţiile de mai sus. Cred, mai întâi, că a dispărut, pe nesimţite, preocuparea pentru „onoarea meseriei", că meşteşugarii, câţi mai există (de la bucătari până la zidari şi instalatori) nu mai dau doi bani pe prestigiul lucrului făcut cum trebuie. Mai cred că un instinct pervers al înşelăciunii a devenit regulă: clientul trebuie păcălit; îi vinzi ce vrei tu, sub numele pe care îl vrea el (mascotă, Joffre etc.). Îi dai mere în ambalaj (şi la preţ) de ananas. Mai cred că la mijloc e şi ignoranţă („Mascotă? Ce-i aia?!"), şi obrăznicie fudulă („Joffre? Ţi-l fac în doi timpi şi trei mişcări!"). Adică un alt fel de criză decât cea despre care vorbesc politicienii.