Strategii electorale

Orice partid care participă la alegeri vrea să ia puterea. E însă nevoie de ceva mai mult decât de un heirup atletic, decât de un iureş popular.

Deunăzi, un politolog (a cărui competenţă se exprimă, de regulă, printr‑o abundentă locvacitate) a încercat să explice alegătorului autohton ce are de făcut la viitoarele alegeri. Există un singur obiectiv: înlăturarea de la putere a actualilor guvernanţi. N-are rost să pierdem vremea analizând inanitatea Opoziţiei. Bună - rea, ea este, oricum, mai bună decât coaliţia de la guvernare. Vom vota, deci, cu o motivaţie unică: Jos Băsescu - Boc - Udrea - Anastase etc. În ce mă priveşte, n-am nimic împotrivă. Şi, de altfel, cred că acest „ideal" se va realiza. Dar nu cred că, simplificând astfel lucrurile, facem dovada maturităţii noastre politice, a unei bune înţelegeri a democraţiei şi a unei inteligente strategii electorale. Evident, orice partid care participă la alegeri vrea să ia puterea. E însă nevoie de ceva mai mult decât de un heirup atletic, decât de un iureş popular. E nevoie şi de ceva substanţă, de câteva personalităţi charismatice, de oarecari probe de competenţă tehnică.

Cu un scop atât de rudimentar, se face USL-ului viaţa mult prea uşoară. Nu li se cere decât să încurajeze o solidaritate a furiei generale, o „filosofie" a huiduielii. Ca alegător, am dreptul la ceva mai mult. La rândul lui, PDL-ul nu poate decât să adop­te un discurs simetric: noi de-aicea nu plecăm! Carevasăzică, unii vor la cârmă, iar ceilalţi nu vor să lase cârma din mână. O asemenea situaţie nu are nimic în comun cu conceptul „alegerii". Alegerea trebuie să se bizuie pe discernământ, pe cântărirea argumentelor şi a candidaţilor aflaţi în cursă, pe credit. Altfel, e un simplu meci de fotbal, cu partizani ireductibili. Politologul nostru pare să creadă că alegerile democratice trebuie să se desfăşoare ca o revoluţie. O revoluţie, da, nu urmăreşte, într-o primă instanţă, decât spulberarea vechiului regim, dărâmarea Bastiliei... Dar o campanie electorală normală, civilizată, trebuie, mai curând, să pună dinaintea alegătorilor alternative plauzibile, turniruri ale priceperii, soluţii convingătoare. A încuraja strict votul negativ e a stimula şi lenea competitorilor şi lenea electoratului.

Şi încă ceva (apropo de „democraţie"): e de presupus că partidele de la guvernare vor pierde, dar procentele au şi ele rostul lor. Dacă, să zicem, 10-15% dintre români vor vota, în continuare, cu PDL-ul, îi vom declara handicapaţi, trădători, mercenari plătiţi? Avem voie să construim pe o asemenea premisă? Poate un politolog „modern" să recomande „întregului popor" opţiunile proprii? FSN-ul a fost acuzat, la alegerile din 1990, că a susţinut o campanie manipulatorie, că a câştigat pe înnegrirea adversarilor. Ne pregătim, după 21 de ani, să recurgem la proceduri de acelaşi tip? Admit că nivelul de trai al românilor a scăzut drastic sub guvernarea PDL. Şi că nu numai criza mondială e de vină. Nici eu nu înţeleg cum de au fost numiţi în guvern, pe vreme rea, miniştri care nu strălucesc nici prin relevanţă personală, nici prin pricepere. Nu ştiu cum au fost găsiţi şi „puşi în dispozitiv" inşi de inconsistenţa dlor Ialomiţianu, sau Igaş, sau Oprea, sau alţii. Nu înţeleg neglijenţa cu care primul-ministru tratează politica externă, nici brutalităţile de limbaj şi de comportament ale preşedintelui. Foarte bine. Să-i înlocuim prin votul nostru responsabil. Dar oricum şi cu oricine? Are cineva ceva de câştigat dacă îl înlocuim pe Flămânzilă cu Setilă? O inaptitudine prin alta? Merită să ne bălăcim cu toţii în aceeaşi stilistică? Eu unul aş preferea melodii şi portrete noi. Nu le aud, nu le văd...

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, director fondator al revistei Dilema Veche, rector al Colegiului „Noua Europă" şi scrie pentru ''Adevărul".