Premisele unui film obiectiv

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu sunt genul care lucrează în alb-negru. Anticomunismul meu e inflexibil, dar nu isteric.

Acum câteva luni mi s-a propus să particip la realizarea unui serial despre comunism. Serialul, realizat de un producător german, era comandat de televiziunea europeană Arte. M-am bucurat de iniţiativă şi am acceptat. Era vorba, din câte am înţeles, de genul de film-documentar care, alături de reconstituiri istorice pe bază de arhivă, urma să se folosească şi de comentariile unor martori sau ale unor experţi în materie. Mi s-a explicat, în mare, ideea filmului şi am fost asigurat că sunt într-o bună companie: din Polonia, de pildă, avea să participe la dezbatere Adam Michnik, iar din Ungaria, György Konrád. Am căzut de acord asupra unei zile de filmare şi, la data cu pricina, m-am văzut înconjurat de o echipă eficientă de tehnicieni, dotaţi cu cea mai performantă aparatură.

Numai că, înainte de a începe, a trebuit să schimb câteva cuvinte cu reprezentantul neamţ al producţiei. Afabil, insul mi-a spus două fraze de natură să mă inhibe. 1. „Vă previn că eu sunt de stânga!" 2. „V-aş ruga să evitaţi clişeele sumbre despre comunism. Adică să încercaţi să vă amintiţi şi părţile bune, eventualele episoade frumoase."

Carevasăzică se pregătea un „documentar" obiectiv! Cu rele, dar şi cu bune. Cu recunoaşterea „ştiinţifică" a unor greşeli şi eşecuri, dar şi cu un tandru filon de nostalgie. Am întrebat dacă Adam Michnik şi György Konrád fuseseră de acord cu acest tip de discurs. Mi s-a răspuns că, între timp, s-a renunţat la colaborarea lor. Din Ungaria se va implica în proiect Tamás Gáspár Miklós. Amicul Tamás! Deştept, simpatic, citit (că doar de-aia îl iubesc!), dar propagandist sprinţar al stângii, cu un picant „touch" troţkist. M-am străduit să fac abstracţie de premisele - nu prea încurajatoare pentru mine - ale filmării şi mi-am umplut dimineaţa spunând ceea ce aveam de spus, răspunzând la întrebări „din off", alternând exegeza cu memorialistica. Nu sunt genul care lucrează în alb-negru. Anticomunismul meu e inflexibil, dar nu isteric, aşa că îl asigur pe cititor că n-am abuzat de furie şi n-am cântat aria intransigenţei obtuze. Îmi place mai curând formula lui Michnik „anticomunism cu faţă umană". După ceva timp, am văzut însă rezultatul strădaniei mele. În al cincilea episod (din şase) al serialului apăream câteva minute spunând mărunţişuri: că în zilele Revoluţiei au dormit la mine Dinescu şi Oroveanu (ceea ce, pentru spectatorul european, nu înseamnă aproape nimic) şi că n-am prea crezut, la început, într-o victorie a insurgenţei. Atât. Pe scurt, am muncit degeaba. Restul discursului meu fusese evacuat. Era nevoie, probabil, de mai multe rozuri, de „contribuţii" mai „echidistante". Am cerut, fireşte, să fiu scos cu totul din film, ceea ce, din fericire, s-a acceptat.

Două comentarii rapide. 1. Într-o primă instanţă, mi s-a părut o idee bună să se facă un film care să critice comunismul dinspre stânga. Ar fi mult mai interesant decât critica dinspre dreapta, mai curând previzibilă. Dar stânga nu critică, ci legitimează, atenuează, justifică. (Nu mă refer la foşti oameni de stânga convertiţi, ci la o stângă încă asumată ca atare). 2. Dacă producătorul unui film despre nazism mi-ar fi sugerat să nu înnegresc prea tare imaginea regimului lui Hitler, aş fi considerat această sugestie o obrăznicie, dacă nu un delict. Aceeaşi sugestie apropo de comunism pare benignă.

Sper să mă înşel. Sper ca filmul, în versiunea lui finală, să nu-mi confirme temerile. Dar, deocamdată, după experienţa pe care am avut-o, am impresia că l-am şi văzut... 

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, director fondator al revistei „Dilema Veche“ şi rector al Colegiului „Noua Europă“ şi scrie pentru Adevărul''.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite