Netrebnicie

Ceva merge brambura şi în noi, în modul cum ne raportăm la simţul datoriei, la onoarea meseriei, la exigenţa şi răspunderea lucrului bine făcut, pe scurt, la ceea ce, în activitatea noastră, nu depinde decât de noi.

Nu ducem lipsă de vinovaţi. Pentru fiecare din necazurile zilnice, pentru tot ce nu merge ca lumea în „eroica şi mult încercata noastră patrie" avem, slavă Domnului, pe cine să blamăm. Şi nu fără îndreptăţire. Incompetenţa, impulsivitatea destructurantă, arbitrarul, incoerenţa, corupţia îşi spun cuvântul zi de zi, pe multiple planuri. Guvernanţii nu mai par de mult plauzibili, iar pres­taţia opoziţiei nu e de natură să ne ofere un solid orizont de speranţă. Dar această situaţie are şi un mare dezavantaj: nu mai suntem atenţi la disfuncţiile care rezultă din pura netrebnicie a unor persoane particulare. Nu te poţi supăra pe Guvern, dacă concetăţenii dintr-un vagon de metrou nu se spală. Sau dacă un funcţionar public se poartă cu tine ca un satrap constipat. Sau dacă o vânzătoare te tratează ca pe un intrus plicticos şi fandosit. Sau dacă la acelaşi magazin nu găseşti, de două ori la rând, aceeaşi marfă. Sau dacă un mare trust de presă are bani să achiziţioneze noi publicaţii, dar nu-şi poate plăti la timp salariaţii şi colaboratorii. Sau dacă serviciile dintr-un hotel sunt proaste. Sau dacă posturile de televiziune seamănă a şezători de ţaţe ofuscate. Sau dacă unii gazetari şi unii politicieni nu ştiu limba română. Sau dacă elevii nu mai învaţă şi se simt ofensaţi dacă nu sunt lăsaţi să copieze. Sau dacă unii profesorii au o cultură de muncitori cu ziua. E prea simplu ca, în asemenea cazuri, să ne supărăm ca văcarul pe sat. Ceva merge brambura şi în noi, în modul cum ne raportăm la simţul datoriei, la onoarea meseriei, la exigenţa şi răspunderea lucrului bine făcut, pe scurt, la ceea ce, în activitatea noastră, nu depinde decât de noi. Iar la asta nu mai reflectăm, pentru că avem oricând la îndemână o amplă pepinieră de vinovaţi.

M-am plimbat, zilele trecute, pe strada principală din Sibiu. În ultimii ani s-au făcut vizibile eforturi de reamenajare, aşa încât pitorescul oraşului să poată fi savurat cum se cuvine. E încă loc de mai bine, dar, ştim, nu sunt bani. M-am aşezat la una dintre numeroasele cafenele ale zonei pietonale pentru o cafea şi o băutură. Oferta era generoasă, numele cafenelei - copleşitor: Imperium!

Au urmat, în serie, toate derapajele posibile: o aşteptare prelungă până să vină banala comandă, un Martini călâu (fără măslina trecută în meniu: „n-avem măsline, n‑avem gheaţă"), un espresso scurt în locul celui lung pe care îl cerusem. Ceaşca de cafea era murdară pe margine, iar paharul cu Martini avea, de jur împrejur, urmele tuturor buzelor care sorbiseră din el în ultimile două săptămâni. Am chemat şeful de sală. A venit un tânăr zglobiu, care mi-a explicat misterul vaselor murdare: au un barman nou. Carevasăzică, unul care încă nu ştie să spele pahare! La masa de alături, alţi clienţi se străduiau să dea pe gât două sticle de bere caldă. Vă întreb: pe cine să înjur pentru toate aceste găinării? Pe Boc? Pe Băsescu? Capitalismul? Trădarea liberală? Dar nu e în discuţie decât golănia obraznică a unor întreprinzători nesimţiţi, pentru care clientul e simplă carne de tun. Tipul ăsta de golănie nu se va schimba, oricâte guverne ar trece pe la Palatul Victoria: ţine de „specificul" local, de balastul de netrebnicie autohtonă, mai rezistentă decât toate guvernele.

Trecând în alt registru, voi spune că nici prezenţa perpetuă la emisiunile de artă ale televiziunii naţionale a unui campion al stupidităţii solemne şi al imposturii pe nume Radu-George Serafim nu e vina „portocaliilor", ci a unei redacţii care nu dă doi bani pe profesionalism şi bună-cuviinţă.