Melancolii

Aş spune, aproape, că Adam Michnik a venit la Bucureşti degeaba. Nimic din tot ce-a spus nu a stârnit interesul cu adevărat.

Deşi previzibile în contextul îndârjirilor politice şi ideologice ale ţărişoarei, ecourile conversaţiei mele cu Adam Michnik de la Ateneu m-au uimit. S-a spus, de pildă, că am organizat întâlnirea aceasta ca să dau cu Adam în Herta, în apărarea Păltinişului. Cu alte cuvinte, Adam Michnik ar fi un fel de căţeluş disciplinat pe care, la nevoie, îl convoci scurt, cu un fluierat autoritar, iar el se execută, dând din coadă. În realitate, programarea dialogului cu amicul polonez s-a făcut de mult, în acelaşi timp cu programarea sosirii la Bucureşti a scriitoarei germane, aşadar înainte să se ştie cum va arăta, în substanţa ei, prima dezbatere din seria conferinţelor de la Ateneu. Era firesc să mă refer, în demarajul discuţiei cu invitatul meu, la evenimentul anterior, mai ales că problema „rezistenţei prin cultură" a ţinut afişul mult timp după aceea. Prezent în sală, Liiceanu a avut două intervenţii de câte două minute, în care se apăra împotriva unei acuzaţii a lui Michnik. Michnik a răspuns şi s-a trecut, apoi, la alte subiecte. Ei bine, acest episod care, în economia serii, a ocupat cam 2-3%, a pus în umbră tot restul. Aş spune, aproape, că Adam a venit la Bucureşti degeaba. Nimic din tot ce-a spus nu a stârnit interesul cu adevărat, n-a existat decât o singură „poantă": Liiceanu. Cei care, dintr-un motiv sau altul, nu-l suportă pe filosof, aveau încă un motiv să vocifereze răstit. Că Adam Michnik a amendat-o critic pe Herta Müller? Neinteresant. Că l-a amendat pe Liiceanu? Grandios! Epocal! Bine i-a făcut!

Nu e treaba mea să mă amestec în antipatiile oamenilor. Nici să-l cocoloşesc pe Gabriel Liiceanu. şi nu mă preocupă veghea războinică a câte unui băieţel inconsistent, care se trezeşte pavlovian din propria sterilitate, oridecâteori miroase a „boierii minţii". Mă întristează însă reacţia pe cât de pripită, pe atât de radicală a dlui Dinu Patriciu care, într-un editorial de săptămâna trecută, propunând trei sfaturi  strategice pentru o guvernare înţeleaptă, are timp să se răfuiască drastic cu „filosofeanu" (foarte fină glumiţă!). Nu cred că dl Patriciu e interesat în vreun fel de performanţa intelectuală a lui Liiceanu. Nu cred că i-a citit cărţile, nu cred că s-a ocupat de traducerile lui din Platon, Heidegger şi Schelling, nu cred că dispreţuieşte Editura Humanitas. Pentru dl Patriciu, Gabriel Liiceanu e strict un „intelectual al lui Băsescu" („scroafa urcată în copac", cum iarăşi glumeşte sarcastic editorialistul, după ce vorbise şi de „coada sculată" a vacii). Dar mă întreb dacă într-o ţară „înţelept guvernată" n-ar trebui introdus, atunci când judeci pe cineva, şi principiul competenţei, dacă n-ar trebui ca valorile să conteze mai mult decât idiosincrasiile private, dacă n-ar trebui să separăm opiniile politice ale omului de înzestrarea lui profesională? „Mulţi intelectuali sunt oportunişti", proclamă, amar, dl Patriciu. Da. Tot astfel şi mulţi oameni de afaceri! Liiceanu „nu s-a luptat în scris cu sistemul comunist". S-a luptat cumva cineva prin arhitectură? „Liiceanu se consideră elită". Da, Dinule, şi, în domeniul lui, este. Tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină? (cum ar fi „de la coada vacii"?). De când sunt liberalii atât de „anti-elitişti"? Cât despre „Apelul către lichele", citeşte-l totuşi! Vei vedea că felul cum l-ai rezumat e greşit. Iar la urma urmelor ţi-o spun deschis: am văzut în jurul tău oameni faţă de care, în toate privinţele, Liiceanu e un înger. Te felicit pentru resursele de „înţelegere" şi chiar afecţiune pe care le-ai mobilizat pentru a-i tolera. Mai fă un efort!