Lipsă de subiecte

Realitatea e, ca să zicem aşa, năvalnică. Cum să nu ai despre ce să scrii? Ei bine, la drept vorbind, n-ai!

În aparenţă, se întâmplă zilnic o mulţime de lucruri. Campania e în toi, suporterii tuturor taberelor sunt la apogeul încrâncenării lor. Apar mereu dezvăluiri epocale, stenograme apocaliptice, comploturi, fraude, secrete. În plan secund, nenumărate catastrofe cotidiene: accidente, explozii, orori spitaliceşti, decese, prăbuşiri de teren, ploi şi ninsori, ca să nu mai vorbim de mari bârfe naţionale şi internaţionale.

Realitatea e, ca să zicem aşa, năvalnică. Cum să nu ai despre ce să scrii? Ei bine, la drept vorbind, n-ai! Căci şi comentariile sunt năvalnice. În nicio ţară din lume (din cele pe care le ştiu) nu se dedică zilnic atâtea ore dezbaterilor politice. Nicăieri ca la noi, gazetarii, analiştii, sociologii, scriitorii, actorii şi cântăreţii nu sunt atât de solicitaţi de televiziuni pentru a combate cetăţeneşte. Cutare politician aruncă o vorbă şi zeci de voci se înghesuie să o disece, să o interpreteze, să o sistematizeze. Ne mişcăm într-un univers mediatic hăituit şi hăituitor. Hăituit de patima „evenimentului", a luptei electorale, a rating-ului şi hăituindu-ne, clipă de clipă, cu furor-ul lui hermeneutic. La ce bun să te adaugi acestui cor agitat, să te înregimentezi, febril, într-o echipă sau alta, să pendulezi între opinia previzibilă, ţâfna arbitrară şi judecata de conjunctură?

Pe de altă parte, cititorii sunt exigenţi. Şi diverşi: unii te ceartă că te ocupi cu futilităţi, în loc să faci metafizică înaltă. Alţii te somează să nu mai baţi câmpii teoretic, ci, din contra, să ieşi la bătaie, să vii cu soluţii. Ce-i de făcut? Să mă apuc şi eu să glosez pe marginea întâlnirii dintre dnii Traian Băsescu şi Crin Antonescu? Dar s-a spus tot: şi că dl Traian Băsescu a câştigat, şi că dl Crin Antonescu a punctat triumfal. Să intru în subtila dispută despre femei a celor doi combatanţi? Să dovedesc relevanţa strategică şi politică a acestui delicat (şi delicios) subiect? Dar toţi ştim şi unde bătea dl Antonescu, şi unde nu se dădea bătut dl Băsescu. Să mă las tentat de tenebrosul, dar cusutul cu aţă albă dosar Hayssam? Dar cum să iau în serios îngrămădeala confuză de ipoteze, sugestii otrăvite şi, deocamdată, nedemonstrabile, aluzii, ghionturi şi bâlbâieli pe care le oferă o sumedenie de „vigilenţi" de ocazie?

Să scriu despre interminabilul maraton intitulat „Zece pentru România" (un amestec de bună intenţie şi derapaj axiologic)? Dar am mai scris. Despre presa partinică şi jurnaliştii nervoşi? Am mai scris. Aş putea, desigur, să mă mai leg de câte ceva. Să mă întreb, de pildă, cine e, de fapt, dl Ciuvică, de vreme ce a devenit o vedetă inconturnabilă a politologiei autohtone? Care sunt competenţele lui reale? Care sunt isprăvile lui publice, dincolo de o acră bombăneală cotidiană? De ce trebuie să-l văd, seară de seară, ca pe un far al naţiunii? Am însă tone de întrebări de genul acesta. Din când în când, de pildă, îl văd invitat, la diferite emisiuni, pe dl Florin Chilian. Nu mi-e clar în ce calitate. Expert? Voce a poporului? Reprezentant al muzicienilor de pretutindeni?

Omul e, probabil, inocent: şi-a confecţionat un portret de artist indignat, de teoretician al „revoltei", dindărătul căruia se întrevede o pubertară încântare de sine, precum şi o duioasă precaritate a educaţiei. Întrebarea este de ce e invitat peste tot, de ce vrem să-i savurăm, atât de des, micul joc de picioare? Cum se vede, n-am subiect. Poate îmi vine vreo idee data viitoare.