Limitele parodiei

Kremlinului îi e dor de măreţia pierdută şi manipulează nostalgii difuze, pentru a le înregimenta într-un nou proiect autoritar.

Amicul George Banu îmi trimite de la Paris un articolaş apărut de curând în „Le Figaro". E semnat de Isabelle Lasserre şi dezvăluie planurile de revelion ale lui Vladimir Putin. 350 de funcţionari ai preşedinţiei ruse vor fi invitaţi la un sanatoriu din nord-estul Moscovei, pentru a participa la un bal mascat sub sloganul şugubăţ: „Back in the USSR" (carevasăzică un şlagăr occidental, lansat de Beatles...). Seara va fi animată de o sosie a lui Leonid Brejnev care, la hotarul dintre ani, va rosti „tradiţionalul" discurs prezidenţial, stropit cu umede nostalgii staliniste. Pe scenă va urca şi celebra Alla Pugaciova, artist al poporului al Uniunii Sovietice. Se vor cânta, până la cinci dimineaţa, toate „hiturile" imperiului brejnevian, pe fondul regretului general că vremurile de aur ale Sovietelor s-au dus („cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX" - după părerea actualului prim-ministru).
Un revelion „simpatic", „hazos", sentimental. Un moment de pioasă aducere aminte, presărat cu votcă, dans şi costume de carnaval. „O noapte furtunoasă" în cheie imperială. Un amestec, zice Biţă Banu, de Caragiale şi Pirandello. În fond - vor spune, printre lacrimi, unii „generoşi" de stânga - o simplă şi nevinovată parodie.

E drept: o parodie a infernului. Dar dracul nu e chiar aşa de negru. Şi nu trebuie să demonizăm până într-atât stalinismul, încât să-i uităm farmecele, „realizările", gloria planetară. Viaţa e complexă. Istoria la fel. Să nu devenim patetici! Să învăţăm să uităm! Să nu ne blocăm în „pagube colaterale": milioane de morţi, asasinate „moderne" (de-alde Alexander Litvinenko, sau Anna Politovskaia), gulaguri şi „lagăre socialiste". Până şi cei din vest s-au dat, în definitiv, pe brazdă, dacă nu cumva au fost înţelegători de la bun început. Iată ce prietenie frumoasă s-a născut între Putin şi Schröder, sau între Gorbaciov şi Margaret Thatcher. Putin e, la urma urmei, un „bărbat de ispravă" cum îmi spunea, acum câţiva ani, un politician român de vârf: vorbeşte nemţeşte, cântă la pian, participă la concerte de binefacere alături de Monica Bellucci şi Mickey Rourke, se pricepe la Judo şi la biliard. În plus, are idei năzdrăvane, haioase, ca asta cu revelionul.

Şi totuşi: se poate parodia o dictatură, un genocid, o catastrofă? Mi se va aminti că Chaplin n-a ezitat să parodieze un dictator. Dar Chaplin parodia pentru a dezamorsa teroarea, pentru a reduce paranoia la ridicol. Revelionul lui Putin parodiază pentru a reabilita, pentru a transforma calvarul în ornamentică. Kremlinului îi e dor de măreţia pierdută şi manipulează nostalgii difuze, pentru a le înregimenta
într-un nou proiect autoritar.

De la înălţimea acestui proiect, mapamondul e o ineptă masă de manevră, o sumă de mărunţişuri pretenţioase: nu rezistă nici la Judo, nici la biliard. Şi, mai ales, se lasă uşor sedus de provocări duioase, de chermeze „à la russe", de complexităţile dostoievskiene ale „sufletului slav". De-aici, dinspre est, lucrurile se văd (încă) altfel. Trecerea de la Brejnev la sosia lui nu e de natură să amăgească. Nici măştile marelui bal de anul nou, organizat de administraţia prezidenţială. Şi, de altfel, nu e de crezut că masa poporului rus e amnezică. Obosită, dezorientată (ca noi toţi), poate. Dar spaţiul Federaţiei Ruse nu e, cum nici cel sovietic n-a fost, un spaţiu în care „toată lumea cântă, râde şi dansează". Dinaintea unui spectacol mai curând grotesc ca cel imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!"