Inactualităţi

Semnificativ e şi faptul că, odată cu animalitatea cea bună, am pierdut şi amplitudinea intelectuală.

Când, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întâmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste câte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitând de căldura mediocră a soarelui.

E atât de imobil, de extatic, de impasibil, încât pare mort. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vârtejului înconjurător. Prin comparaţie, toţi trecătorii care ocolesc silueta canină par o adunătură de agitaţi. Ei, oamenii, sunt, de data aceasta, „vagabonzii", vietăţile fără stăpân şi fără rost, în vreme ce câinele adormit la soare are „stabilitatea" unui călugăr Zen.

Aş vrea să am îndrăzneala, libertatea interioară, inteligenţa de a mă întinde lângă el şi de a mă sustrage, astfel, împrejurărilor curente, vremurilor, asfixiei lumeşti. Dar am pierdut, laolaltă cu toţi semenii mei, instinctul „rupturii de nivel", al ieşirii din timp. Sunt mereu „în reţea", cablat, preluat, „angajat", dependent de drogul urgenţelor... În loc să facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar trebui să recuperăm ceva din virtuţile lor: din statica felinelor, din răbdarea, dinamismul flexibil şi detenta câinilor, din calmul rumegătoarelor, din vocaţia înaripatelor de a se desprinde. Să fim „înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii".

Într-o lume judecată mereu, de puritani, pentru regresul ei în trivialitate animală, tocmai animalitatea, animalitatea bună, e ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipseşte. Alături de doctorul care mă somează să mă mişc, am nevoie şi de un altul care să-mi ceară să stau, o oră pe zi, nemişcat, la soare, fără să mă gândesc la nimic.

*

Semnificativ e şi faptul că, odată cu animalitatea cea bună, am pierdut şi amplitudinea intelectuală.

„Sofisticarea" civilizată a adus cu sine, simultan, fragilitate fizică şi debilitate mintală. Suntem „evoluaţi" şi precari. E frapantă, de pildă, dispariţia aproape totală din orizontul interogaţiei şi al reflexiei noastre a unor teme esenţiale. Iubirea nu mai este astăzi un subiect, dincolo de scandalul monden, inflamaţia erotică şi sentimentalismul de telenovelă. Autori şi autoare ca Mariana Alcoforado, Ninon de Lenclos, Denis de Rougemont, Max Scheler sau Ortega y Gasset nu mai apar.

Absente, în sens substanţial, de pe piaţă sunt şi teme ca prietenia, umorul, destinul şi moartea. Se vorbeşte infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuţi manageriale şi feluri de mâncare.

Autori care au modelat cu autoritatea lor secole întregi de cultură europeană sunt, practic, abandonaţi. Numai o minoritate de excentrici mai citeşte acum texte care pentru antecesorii noştri erau deprinderi gimnaziale curente: Cicero şi Epictet, Marc Aureliu, Maxim Mărturisitorul, Thomas à Kempis, Meister Eckhart, Montaigne sau Pascal. Tatăl meu încă ştia pe dinafară, din liceu, versiunea grecească a Rugăciunii Domneşti.

Omologii lui de azi au probleme cu limba română, iar dintre limbile străine abia dacă pot schimonosi o engleză de şlagăr pop. N-aş vrea să par nostalgic, vetust, apocaliptic. Cred însă că e bine să luăm notă de mersul lucrurilor, să ne întrebăm, la rece, ce am câştigat şi ce am pierdut şi, dacă se poate, să întreprindem câte ceva pentru o recalibrare a facultăţilor noastre intelectuale şi sufleteşti în contextul lumii contemporane.

Marile reforme morale şi instituţionale nu pot începe decât de aici, de la reforma individului, de la identificarea şi relansarea adevăratului său potenţial.