Euro?

Europa e un proiect prea important şi prea subtil ca să fie lăsat pe mâna contabililor.

Nu mă pricep la economie şi finanţe. Dar a fi european nu e a fi specialist în economie şi finanţe. Specialiştii sunt relativ puţini. Mi se spune însă, de o bună bucată de vreme, că unificarea europeană e făcută pentru mine, pentru noi, cetăţenii nespecializaţi ai continentului. Că ne priveşte pe toţi, că e în beneficiul tuturor. Teoretic, UE s-a născut din dorinţa de a consolida pacea dintre ţările altădată beligerante şi de a omogeniza bunăstarea. Dacă e să judec după rezultate, proiectul n-a prea reuşit. Cel puţin deocamdată. Nivelul de trai din ţara mea nu e comparabil cu nivelul de trai al Germaniei. Nici cel din Grecia cu cel din Norvegia. Cât despre pace, e destul să urmăreşti ştirile curente. Nemţii sunt supăraţi că trebuie să plătească pentru greci, grecii se revoltă împotriva Angelei Merkel, mari mişcări de stradă contaminează Madridul, Atena, Londra etc. În Spania, Portugalia, Italia şi Irlanda câştigă teren o densă atmosferă anti-europeană. Mari economişti spun că unificarea monetară a fost o eroare şi ar trebui abandonată. Alţi mari economişti spun că revenirea la monedele locale ar fi, de asemenea, plină de riscuri, dacă nu catastrofală. Oricum, „europenii" par să înţeleagă din ce în ce mai puţin care sunt avantajele aderării la UE, cu ce se alege omul de rând de pe urma faptului că e absorbit în „marea familie" a Europei.

Venerabilul şi încercatul Jacques Delors ajunge să declare că, dincolo de criza îndatorării galopante a statelor membre, se întrevede o altă criză, mai profundă, o criză de sens: mai vor cu adevărat cetăţenii continentului şi elitele lor politice să participe la acest proiect? Mai cred în el? E vreo legătură între promisiunile care li s-au făcut, aşteptările pe care le-au avut şi experienţa vieţii lor zilnice?

Ca nespecialist, văd zorile „implementării" monedei unice într-o variantă oarecum caricaturală: o mână de experţi confiscaţi de calcule preponderent economice şi comerciale au hotărât că o alcătuire de state integrate aceleiaşi reguli financiare e mai uşor de administrat decât o mulţime prea diversificată. Introducem, aşadar, Euro peste tot şi restul vine de la sine. Nu contează că, în felul acesta creăm o falsă omogenitate, că punem în aceeaşi căciulă ţări cu nivele de dezvoltare fără numitor comun, că punem benzină şi în dispozitive care merg cu motorină sau cu pedale, că avem de a face cu tradiţii culturale distincte, greu de aliniat la o abstractă retorică unificatoare. Dacă Marx a avut dreptate, relaţiile economice primează şi, odată remodelate, produc „suprastructurile" necesare. Începem, deci, de la „bază". Evident, pentru ca lucrurile să sune apetisant, frăgezim nucleul simplu şi dur al „reformei" cu câteva metafore bine găsite: „casa noastră comună", „interesul general", „binele public" ş.a.m.d. Ornamentica trece, Euro rămâne. Dar rămâne?

Nu sunt eurosceptic. Cred în coeziunea civilizaţiei europene şi în avantajele solidarităţii continentale. Cred însă că proiectul a fost lansat la apă prost: pripit, nereflectat, punându-se sfârşitul înaintea începutului. Jean Monnet, marele părinte fondator al Uniunii Europene, a sfârşit prin a spune că dacă ar fi să o ia de la capăt, ar porni nu de la economie, ci de la cultură. Şi există o „cultură Euro" anterioară monedei Euro. Europa e un proiect prea important şi prea subtil ca să fie lăsat pe mâna contabililor. Dacă „suprastructura" ei e armonioasă, solidă şi vie, „baza" îşi va găsi în mod firesc metabolismul optim.