Dilemele societăţii civile

E greu să vorbeşti de «societate civilă» câtă vreme solidaritatea dintre oameni nu se exprimă în spaţiul public.

Sentimentele românilor cu privire la societatea civilă sunt amestecate. Toţi ştiu că nu se face să pui la îndoială necesitatea şi legitimitatea acestei forme de manifestare a spiritului cetăţenesc, dar foarte mulţi contestă organizaţiile care se recomandă ca atare. Se vorbeşte iritat despre „aşa-numita" sau „auto-intitulata" societate civilă, se respinge autoritatea morală şi politică a multora dintre reprezentanţii ei, se înfierează „monopolul" câtorva vedete, pofta lor de „putere". Subtextul discursului demolator este: „De ce ei şi nu alţii?" sau, mai exact „De ce ăia şi nu noi?"

Resentimentul vanitos e, fireşte, o reacţie blamabilă în sine. Dar trebuie să recunoaştem că nici „societatea civilă" nu e întotdeauna şi întru totul inocentă. Mai ales pe meleagurile noastre. Sub regimul comunist, când rezistenţa cetăţenească, opoziţia faţă de statul abuziv, ar fi fost esenţiale, societatea civilă n-a putut coagula în forme eficiente. Cu câteva excepţii, universul privat a înţeles să se apere de intruziunile deopotrivă arbitrare şi drastice ale sistemului, retrăgându-se în spaţiul intim, în colocvialitatea câte unui mic grup de prieteni sau în lumile paralele ale efortului profesional şi ale culturii. Tot ce nu era participare directă la colectivismele impuse avea o vagă alură de underground, de dizidenţă discretă, mai curând defensivă. Dar e greu să vorbeşti de „societate civilă" câtă vreme solidaritatea dintre oameni nu se exprimă în spaţiul public, ci la marginea, dacă nu chiar în afara lui. Situaţia a fost diferită în alte ţări foste comuniste. În Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria au existat întruchipări convingătoare ale unei societăţi civile active, aşa încât, în aceste ţări, putem vorbi de o continuitate a fenomenului, dincolo de pragul 1989.

La noi, societatea civilă, în accepţiunile ei curente, s-a născut abia după Revoluţie, când ea nu mai putea avea acelaşi sens ca cel dinainte. Într-un anumit sens, societatea civilă post-decembristă a încercat, după '90, să-şi consume misiunea neîmplinită în timpul dictaturii. În loc să fie veghe publică faţă de derapajele statului (indiferent de culorile lui politice), ea s-a comportat ca o formă de opoziţie, ca un soi de partid politic. În plus, societatea civilă autohtonă a preluat toate dilemele şi neclarităţile de statut ale societăţii civile de pretutindeni. E încă un subiect de dezbatere ce anume constituie „societatea civilă" în sens propriu. ONG-urile? Sindicatele? Organizaţiile de binefacere? Fundaţiile? Organizaţiile feministe? Asociaţiile profesionale? Enoriaşii feluritelor parohii? Presa? Militanţii pentru protecţia mediului? Cooperativele? Cluburile? „Cei mulţi?" Dacă toate aceste categorii sunt societate civilă, atunci conceptul devine inflaţionar şi difuz. Dacă numai unele, trebuie stabilite criteriile definiţiei alese. Ar mai fi de discutat şi despre criza societăţii civile, la noi şi aiurea. Ea e pândită de o excesivă instituţionalizare (slujită de „activişti" de profesie), de ideologizare, de birocratizare, de contaminare politică. (Nu odată, societatea civilă a devenit o adevărată pepinieră pentru partide şi guverne). În ce mă priveşte, cred că rolul pe care, în momentul de faţă, societatea civilă ar trebui să-l asume în România ar fi, preponderent, acela de a corecta lehamitea generală, de a submina sentimentul general că „nu e nimic de făcut".