Despre curaj

În anii ’80, a avea curaj te putea costa libertatea sau viaţa. Acum, când nu mai costă nimic, «curajul» a devenit impertinenţă ieftină, paradă agresivă, grosolănie.

Am văzut de curând un film făcut de Stelian Tănase despre un grup de jurnalişti de la „România Liberă" care plănuiseră, în 1988, să tipărească un ziar clandestin. În lumea de atunci, era un gest mai mult decât temerar. Şansele de reuşită erau minime, iar represaliile - garantate. Şi totuşi s-a întâmplat. Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă, flancaţi de Alexandru Chivoiu, Ştefan Niculescu-Maier, Elena Gheorghe şi Nicolae Neacşu au dus lucrurile foarte departe: un prim număr al ziarului era aproape gata şi urma să fie distribuit. Au urmat arestări, anchete grele, condamnări (la moarte, într-o primă etapă), pe scurt tot ceea ce aparatul poliţienesc al regimului ştia să facă pentru evacuarea (discretă) a pericolului ideologic şi pentru conservarea stării de fapt.

Filmul lui Stelian Tănase mi-a provocat reflecţii şi stări amestecate. Mai întâi, am fost înmărmurit de curajul aproape nebunesc al „rău-făcătorilor". Ştiam de mult întreaga poveste, dar ascultându-le, acum, mărturiile, mi s-a făcut ruşine. N-a fost vorba de o simplă impulsivitate, de exasperare, sau de un iraţional furor sinucigaş. N-a fost un gest de-o clipă, o interjecţie furibundă. A fost o construcţie. S-a lucrat luni întregi, s-au căutat soluţii ingenioase, s-a muncit minuţios. Am luat notă apoi, cu uimire şi emoţie, de faptul că principalii făptaşi acopereau un spectru social şi profesional larg. Ne plângem, mereu, nu fără îndreptăţire, că în România n-au existat impulsuri de solidaritate între intelectuali şi muncitori, între studenţi, meseriaşi şi profesori. Or grupul „R" adusese laolaltă trei gazetari şi scriitori (Băcanu, Uncu, Creangă), un inginer (Ştefan Niculescu-Maier), un maistru tipograf (Alexandru Chivoiu), o economistă (Elena Gheorghe) şi un matriţer (Nicolae Neacşu). E, cred, un caz fără precedent în istoria noastră recentă. M-am gândit, pe de altă parte, ce departe am rămas atunci cu toţii de această teribilă încercare.

O altă observaţie e legată de tratamentul ulterior, „post-revoluţionar", al grupului. Petre Mihai Băcanu a fost, întrucâtva, mai vizibil după 1989, prin poziţia sa de redactor-şef al „României Libere". Dar nici el şi cu atât mai puţin ceilalţi n-au avut parte de prestigiul moral pe care l-ar fi meritat. Alţi foşti disidenţi au fost mai vocali, mai „prezenţi", mai bine aşezaţi în conştiinţa comunitară. Dar despre Uncu, Creangă şi despre ceilalţi colaboratori ai lor s-a vorbit minimal sau deloc. Or, ei binemerită de la naţiune un tribut de admiraţie, recunoştinţă şi respect cel puţin egal cu al altora, din aceeaşi categorie.În sfârşit, confruntat cu proba de curaj a grupului Băcanu, nu m-am putut abţine să reflectez asupra tristului derapaj de sens al termenului „curaj" în gazetăria contemporană. În anii '80, a avea curaj te putea costa libertatea sau viaţa. Acum, când nu mai costă nimic, „curajul" a devenit impertinenţă ieftină, paradă agresivă, grosolănie. Poţi spune orice despre oricine, poţi să te strâmbi şi spre dreapta, şi spre stînga, poţi să dai de pământ cu preşedinţi, miniştri, parlamentari, intelectuali, colegi de breaslă din gaşca adversă etc. Nu rişti nimic. Poate doar câteva procente de rating şi o micşorare a buzunarului. Nu te temi de cenzură, ci de patron: îi ceri voie să te mişti normal, te guduri, îi cânţi în strună, îi preiei idiosincrasiile şi limbajul. Aş îndrăzni să propun guralivilor şi caftangiilor din presă o scurtă evaluare de sine prin comparaţie cu grupul Băcanu. Poate vor găsi încă, în adâncul lor, suficiente resurse să roşească.