Ce mai înseamnă Poliţia?

Dacă Poliţia ajunge să semene cu o adunătură de huligani şi inspectorii-şefi îi bocesc pe infractori în loc să-i aresteze, instituţia are o problemă.

Pentru cei din generaţia mea, Poliţia are, încă, ereditatea încărcată a „miliţiei". „Miliţianul" nu era simpatic decât în abecedare, unde apărea zugrăvit drept un nene cumsecade, în uniformă, a cărui principală ocupaţie era să-i ajute pe copii să treacă strada. În viaţa zilnică, prezenţa miliţianului, apariţia lui inopinată („Miliţia!") nu era de natură să te calmeze, deşi, teoretic, aveai de a face cu un „organ" al „ordinii şi liniştii publice". În Occident, „miliţianul" era (şi este) privit ca un personaj care te ajută, te protejează, te scoate din necaz. La noi, el avea mai curând conotaţia pericolului: îl asociai, spontan, nu cu un sprijin, ci cu o pedeapsă. Conducătorii auto îşi amintesc, cu siguranţă, cu ce strângere de inimă percepeau silueta unui miliţian, chiar fără să se fi făcut vinovaţi de ceva. (Acest reflex s-a păstrat, de altfel, intact şi astăzi).

După 1989, Miliţia a devenit Poliţie. S-a vorbit mult de „reformă", de demilitarizare, s-au schimbat denumiri de funcţii şi grade, s-a cerut o schimbare de stil şi de atitudine. N-am, totuşi, impresia că, la bază, lucrurile au trecut printr-o înnoire radicală. Continui să mă simt inconfortabil când la orizont apare o uniformă. Şi nu ca potenţial infractor, ci ca individ subordonat din principiu unei instanţe autoritare. Poliţistul e întruchiparea legii, deci îmi e „superior". Când mi se adresează, fie şi foarte politicos, fie şi numai pentru a mă legitima, el e „cel tare" şi eu sunt „cel slab". Nu e un „funcţionar public civil" care îşi îndeplineşte atribuţiile, ci un instrument al puterii, un agent punitiv, un „şef". Nu intru acum în detaliile psihologice ale nevrozei mele reziduale şi ale stingheritorului raport de „inegalitate" dintre „simplul cetăţean" şi poliţist. Dar aproape că prefer să rămân în orizontul unor asemenea întrebări, decât să intru în ceaţă cu privire la identitatea instituţională şi umană a Poliţiei. Cu alte cuvinte, prefer o Poliţie încă necoaptă, încă neaşezată, încă insuficient reformată, unei Poliţii fără chip, unei Poliţii pe care n-o mai pot situa limpede pe harta instituţiilor statului.

De peste o săptămână, toate gazetele şi televiziunile semnalează cârdăşii scandaloase între poliţişti, oameni de afaceri şi vedete ale lumii interlope. Şeful unui Inspectorat Judeţean de Poliţie plânge dostoievskian la moartea unui amic infractor. Se vorbeşte de complicităţi la nivel de minister, de mită, de cumetrii, năşii, averi inexplicabile, asocieri culpabile etc. Nu ştiu ce şi cât e adevărat. Dar asupra întregii situaţii pluteşte un damf sulfuros, din care instituţia iese desfigurată. Îmi amintesc, inevitabil, şi de demonstraţia poliţiştilor adunaţi la Cotroceni, gata să-şi azvârle însemnele peste gard şi să scandeze, adresându-se preşedintelui ţării, „Ieşi afară, javră ordinară!" Ştiu: au salarii mici, au viaţă grea, au o meserie riscantă. Au tot dreptul să fie nemulţumiţi şi s-o spună. Dar asta nu-i scuteşte de o anumită responsabilitate „stilistică". Aceea care derivă din „statutul lor special", din „definiţia" lor profesională, din rostul lor comunitar. E ca şi cum profesorii ar protesta în stradă cu lozinci pline de greşeli de ortografie. Dacă Poliţia ajunge să semene cu o adunătură de huligani şi inspectorii-şefi îi bocesc pe infractori în loc să-i aresteze, instituţia are o problemă. Şi primele victime ale acestei crize sunt tocmai poliţiştii buni, demni şi oneşti, ataşaţi de onoarea meseriei lor. Sunt sigur că există destui.