Mica Spanie

În ciuda protestelor venite inclusiv din această redacţie, Federaţia Română de Fotbal a făcut schimbul de tricouri, a dat galbenul pe roşu.

Oficial, la dorinţa jucătorilor şi a antrenorului. Mai puţin oficial, la cererea noului sponsor - o firmă de bere (ce altceva?).

Noul echipament seamănă cu al Spaniei, campioana europeană. Chiar căpitanul „tricolorilor" (cuvânt tot mai demodat) ar fi tânjit, între două interpretări ale imnului, după un roşu frumos, adevărat, iberic.

Acestea sunt faptele, iar ele explică România la fel de bine ca răfuielile politice, de Congres, între „vagabonzii de bulevard", fără facultate, şi ceilalţi. La fel de bine ca acest ultim loc în clasamentul european al consumului de săpun, pastă de dinţi şi detergent.

Aşadar, România e „Mica Spanie" („măcar de-am fi ca ei, dar n-o să fim"), iar, după toate calculele, decizia s-a luat dintr-un interes financiar îmbrăcat în haina superstiţiei („s-o schimba norocul").

România aşa e: gata să renunţe la identitate pentru un preţ bun. Un cor al celor care să urle că nu e „chiar grav" se găseşte mereu. Ce, bă, am inventat noi galbenul?

România aşa e: o ţară mică, o ţară a micilor şi a nostalgiei micilor (unde e „Micul Paris" de odinioară?). România Mare, dodoloaţă, ţine puţin.

România aşa e: un loc unde, în definitiv, se poate face orice, fiindcă oricum nu contează. Veşnic românesc nu rămâne decât acest „Ce, eş` copil?" al domnului nostru Ion Luca Caragiale. Hai ai noştri! - cum ar veni.