Cei deposedaţi

Motivaţia juriului a fost limpede: „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“.

Nu peste mult, Herta Müller va veni la Bucureşti pentru a spune ce nu vrem să auzim - un discurs just despre memoria mutilată a dictaturii, despre cum, de douăzeci de ani, imităm, maimuţărim, sisteme politice, economice şi, mai ales, morale. Cuvintele corecte despre cum spaţiul public românesc filtrează imagini false, despre cum locul acesta a fost sfinţit pe dos de marionete pretenţioase, deontologi de caviar, traficanţi de absurdităţi feroce, campioni ai duplicităţii şi ai trădărilor.

Nu e deloc întâmplător că Nobelul a prins librăriile româneşti cu cărţile Hertei Müller la reduceri. România are multe şi grave probleme nerezolvate cu trecutul. Ce loc să fi avut volumele Hertei Müller în conştiinţa românescă, dominată de ipocrizia nesfârşită a oamenilor noi, neschimbaţi?

Cu atât mai mult, Herta Müller trebuie urgent ascultată, citită şi înţeleasă, nu pentru mondenitatea marelui premiu, ci pentru că în paginile crunte pe care le-a scris (scrise cu „sânge", după cum adevărat se observa în „Frankfurter Allgemeine Zeitung") e de găsit tot ce e mai viciat, mai bolnav şi mai netratat în România post-ceauşistă.

Într-un interviu recent publicat de „România liberă", Herta Müller spunea aşa: „Oamenii care au fost omorâţi nu mai învie şi, chiar dacă dictatura a căzut, viaţa acestor oameni nu mai este: au fost inteligenţi, tineri, cumsecade. De ei îmi pare rău". Mărturiile istorice ale Hertei Müller sunt cutremurătoare şi indispensabile. Da, oamenii inteligenţi, tineri, cumescade, care au fost omorâţi nu mai învie. Noi, ceilalţi, încă vii, ce am făcut pentru a merge înainte altfel decât într-un picior? Trăim printre turnători şi torţionari cu o lejeritate şocantă, cu o detaşare oribilă. Universul celor deposedaţi este aici înfiorător de amplu.

De fapt, trăind deposedaţi de repere, de amintiri netrucate, ce sens mai are simpla noastră supravieţuire comună? E întrebarea fundamentală la care românii nu se grăbesc să răspundă.  Herta Müller a făcut un pas uriaş - a pus diagnosticul, înspăimântător, dar exact. Nimeni nu i-a cerut, în douăzeci de ani, iertare. De aici trebuie început. Ascultaţi-o, citiţi-o, înţelegeţi-o pe femeia aceasta. Ştie ce spune şi ce scrie.