Sindromul Foster

În anul 632 al unei ere cu nume de industriaş american, Statele Unite ale Lumii îşi poartă cu mândrie deviza Comunitate, Identitate, Stabilitate.

Probabil că ştiţi deja despre ce este vorba în „Minunata lume nouă", cartea lui Aldous Huxley, care ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă şi nu a fost.

În această lume nouă, oamenii sunt creaţi pe bandă, reacţionează la comenzi, nu au, adică, opţiuni, dar au obligaţii, iar „individul" este istorie veche. Voi, corporatişti extenuaţi, căci vouă vă scriu acum, veţi recunoaşte, poate, acest model de organizare care nu poate să aducă nimic bun, şi nici nu aduce. Cunoaşteţi lupta de gherilă pe care o duce mediocritatea cu orice idee care ar putea genera o schimbare de sens în Sistem. Şi tocmai pentru că o cunoaşteţi, vreau să vă aduc aminte de domnul Foster, personaj episodic, dar decisiv din „Minunata lume nouă" şi din vieţile voastre, pe care le-aţi irosit deja sau urmează să le irosiţi predându-le Sistemului.

Domnul Foster este acela care îl urmează conştiincios pe Director, nu vorbeşte niciodată neîntrebat şi este specialist în cifre. „Oferă-le câteva cifre, domnule Foster", îi spune Directorul (care coordonează fazele procesului de apariţie a oamenilor noi), de fiecare dată când se plictiseşte să înşire aceleaşi cuvinte fără caracter (le regăsiţi, frecvent, în comunicatele de PR ale zilelor noastre, comunicatele care anunţă mereu că se va face mai mult şi mai bine), iar domnul Foster abia aşteaptă să ne mai ofere câteva cifre.

Cunoaşteţi şi viaţa de apoi a unora dintre cifre. Ele ajung pe mesele managerilor-mimetici, care nu au învăţat încă decât că trebuie să imite gesturile milionarilor care, totuşi, nu vor fi. În perioada de creştere a profitului, managerul-mimetic va fi primul care îşi va aroga meritele, fără să uite să mulţumească, ipocrit, echipei fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Iar în recesiune, acelaşi manager-mimetic va decide de unde şi cum trebuie tăiat. Cea mai mare anomalie care a avut loc în ultimele două secole aceasta este: omul a ajuns să fie tratat ca resursă umană; cunoaşte adică, şi el, costuri, costuri care se necesită, uneori, tăiate brutal, hotărât. Dar viaţa nu este doar contabilitate, iar lumea nu se va sfârşi aşa - prăbuşită în clivajul dintre imbecili şi cei ce profită de pe urma lor. Nu.

Să ne păstrăm calmul, poate chiar speranţa: omul va redescoperi că are conştiinţă, suflet, spirit şi memorie, îşi va recâştiga, cândva, libertatea, luându-şi viaţa înapoi. Motive de optimism ar fi: birocratizarea excesivă a Sistemului anunţă doar că finalul imperiului e aproape, că, totuşi, se va sfârşi. Vor rămâne în urma sa, severe, dar triste, clădiri din sticlă cu ziduri de fum şi niciun suflet.