Notele ziaristului-turist

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Frumuseţea Jocurilor Olimpice: au rămas afacerea unor conservatori care cred în transpiraţie.

Acestea sunt nişte note scrise, pentru el însuşi, de un ziarist-turist la Jocurile Olimpice de la Londra. Ele nu vor mai ajunge, însă, niciodată un articol întreg. Le transcriu aici pentru alţii - cărora le-ar putea, totuşi, folosi.

1. Şi iată-te patru ani mai târziu, după Beijing, déjà departe de tinereţe. Primul ziar pe care l-ai citit la Londra a fost „China Daily" şi nu a fost o întâmplare. Mic, dar pe prima pagină era un articol despre povestea de dragoste dintre Zhao Yunlei şi Zhang Nan, coechipieri la dublu mixt, campioni mondiali. Articolul, semnat de Chen Xiangfeng, începea aşa: „Chiar şi la Jocurile Olimpice, unele dintre cele mai bune poveşti sunt cele de dragoste". I-ai dat dreptate.

2. Era 2.40, în noapte. Ecourile deschiderii se pierdeau deja în intuneric - aici, şi întunericul are tradiţie, ca verdele gazoanelor!, te-ai gândi şi ai scris. Apoi: Londra nu va depăşi Beijingul, nici nu îl concurează, Londra onorează Jocurile altfel, aici, Jocurile sunt doar o parte din viaţă, nu viaţa întreagă, şi poate că e mai bine aşa.

3. Metrou, 2012. Ai privit Revoluţia Jobs-Zuckerberg, da, s-a schimbat lumea - oamenii îşi poartă, de-acum, capetele aplecate înspre adâncul pământului, pare că prelungesc, ca un semn de întrebare inutil, ecranele pâlpâitoare din palmele lor. La Beijing, în 2008, era mai simplu. Ajungea să te priveşti faţă către faţă - încă se putea citi o faţă de om. Se trăieşte a doua viaţă, Internetul a ucis atât de mult din prima şi atât de repede - nici nu ştii când! Ai închis mobilul, care a scos un sunet trist, pe care l-ai auzit prima dată plin de cruzime şi înspăimântător. Sportivii, prinşi cu nesfârşitele lor antrenamente, ai fost sigur, s-au schimbat mai puţin. Frumuseţea Jocurilor Olimpice: au rămas şi acum, după Revoluţia Jobs-Zuckerberg, afacerea unor conservatori care cred în transpiraţie.

4. Realităţi din lumea capitalului: lângă Victoria Station, un tânăr cerşetor ţi-a cerut bani. E şomer, din Newcastle, are 28 de ani. I-ai dat o liră, te-ai scuzat că ai un buget de doar 8 lire pe zi, două cafele şi jumătate, v-aţi despărţit în termeni agreabili, deşi o liră e nimic.

5. Clapham Junction, „the busiest Station in UK". Aici se face trainspotting: puştii se uită la trenuri. E frumos, deşi stupid. Nu ai înţeles de ce să aştepţi să vezi o locomotivă din '59, mate, an bun. Ceva din fascinaţia pe care o exercita trenul asupra lui Tolstoi e intactă la tinerii ăştia cu hanorace şi binoclu. În termos nu e nici cafea, nici ceai, cum credeai tu, în termos ţin gin, golanii.

Te-ai dus apoi în Paddington, şi acolo se face - la capătul platformei, nişte ciudaţi, sau poate doar nu poţi să le cuprinzi poezia.

6. Ai ascultat o artistă, la metrou desigur - era bună, ştia să facă din melodia ei ceva fundamental, a încheiat-o lent, trist, grandios, părul i s-a răsfirat atunci pe umerii pistruiaţi, însă o altă voce, metalică, atotputernică, a învins-o cu mecanicul „Mind the gap, please". Orwell şi-a încheiat bine „Fratele cel Mare" - vei sfârşi prin a iubi rutina aceasta care nu va lăsa loc improvizaţiei. În dreapta ta, un englez părea că tocmai s-a sfârşit sufleteşte - o fi înţeles?, poate citi gândurile?

7. Vechiul stadion Highbury e acum complex rezidenţial. Apartamentele sunt splendide, la 350 pounds/săptămână. La Londra, cel mai frumos e că nu ştii când amiaza devine iremediabil seară.  Ai urcat Highbury Hill şi te-ai gândit la cât de poet este Nick Hornby, de fapt. Ce e Arsenal Londra dacă nu acest continuu preludiu al unei capodopere lirice? Un localnic nervos şi-a încheiat convorbirea telefonică: „Yeah, right, suck it!".

8. Ţi-a plăcut cum priveşte Alin Moldoveanu viaţa, pentru el e o problemă de îndrăzneală, de şansă şi de caracter. Aurul pentru cei ca el există. Ţi-a plăcut fraternitatea, pe viaţă, nu pe moarte, cu arma lui.

9.
În Kensington Gardens, acolo unde vântul destramă norii lăsând să se vadă, limpede, cerul, dacă vei şti să asculţi vei auzi încă pulsaţia firavă a unei lumânări. E ca o inimă de licurici, căci şi licuricii au inimă. Apoi, tot timpul acesta insuportabil aşezat peste despărţirile noastre. Iar în lumina stelelor, dacă stelele s-ar vedea de aici, Londra ar fi cel mai frumos loc de pe pământ. Să nu uiţi: aici, în Kensington Gardens, trăieşte pentru totdeauna şi Peter Pan refuzând viitorul.

10.
Gara Basarab şi zorii şi această lumină prăfuită şi precupeţele şi navetiştii şi curvele de pe Dinicu Golescu şi ciorile şi aceşti şoferi în maiouri, „Un taxi, bosulică?",  şi tot ce vrei e să te aşezi pe geamantan şi să plângi, patetic, da, tot ce e de plâns.  Îţi sufli mucii şi te gândeşti la Tudor Vianu întorcându-se de la Paris, izbucnind în lacrimi pe peron, strigând fără niciun ecou - „E atât de urât!". Da, e atât de urât!, şi iată şi primul ţigan şi ştii că va trebui să-i spui „Lasă-mă, bă, nene, în durerea mea!", să recâştigi cetăţenia locului şi să trăieşti aici, unde nu poţi decât supravieţui. E atât de urât! 

Andrei Crăciun  este şeful secţiei „Publicistică"

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite