Mădălina

Lucrurile simple şi normale, rugăciunea pentru familia distrusă, reascultarea cântecelor dragi au fost înlocuite de un scabros priveghi mediatic. Dumnezeu să ne ierte!

De când moartea e statistică, ştim că zilnic în România se sinucid, în medie, opt oameni. Când unul dintre ei a fost celebru, ceea ce este mai mult un blestem decât o binecuvântare, jurnaliştii, sinistrele hiene bipede, îi colcăie prin viaţă, până în ultimele secunde, până la ultimele scurte mesaje scrise, ratând de fiecare dată ceea ce contează.

Mădălina Manole s-a sinucis. „A vrut să pedepsească pe cineva" - aud chiar acum o expertă în psihologie. Vorbeşte cum se vorbeşte în zilele acestea, la televizor, foarte grav şi foarte stupid. „A răspunde la întrebarea dacă viaţa merită să fie trăită înseamnă a da răspunsul la cea mai importantă problemă a omenirii" - spunea, corect, Albert Camus, dar ce mai contează ce spunea Albert Camus, când viaţa va merge înainte, când toate vor fi şi mâine aici, exact ca înainte de prima picătură de otravă. Va continua şi corul celor care cunosc depresiile majore din volumele de specialitate, care ştiu singurătăţile altora pe de rost. Ziarele îşi vor epuiza tirajele, ­site-urile vor raporta ­audienţe record, radiourile vor difuza, o vreme, ­melodii de demult, apoi vor veni toamna, uitarea şi toate celelalte.

În Ploieşti, sub castanii bătrâni, în raiul poeţilor, băncile vor fi acoperite de frunze moarte, alte fete cu părul de foc vor chiuli de la „Mihai Viteazul" şi vor umple bulevardul cu râsul lor, cu fum de ţigară şi cu speranţe tinere. O casă de cultură, o şcoală generală, un festival, cine ştie, va purta numele Mădălinei, şi, da, viaţa va merge înainte, fără nicio explicaţie.

Rămâne ceva obscen, imposibil de suportat, în felul în care sunt priviţi cei care dau alt răspuns decât cel al majorităţii la cea mai importantă problemă a umanităţii. E aici toată puterea noastră de a nu înţelege şi a nu ierta.

Cândva, un înţelept, Lev Tolstoi, scria despre bucuria care ne încearcă de fiecare dată când aflăm că a murit cineva suficient de îndepărtat de noi. Bucuria meschină, incontrolabilă, că el a murit, şi nu noi, că noi încă putem cădea şi încă ne putem ridica, aşa, mirosind a pământ, că încă e ceva de schimbat şi, poate, de iubit. Nu avem această scuză. Mădălina nu era suficient de îndepărtată de niciunul dintre noi, cum nu ne era nici suficient de apropiată. În lumea nouă însă, în iadul iluziilor, în clipe ca acestea, dragostea e diluată până îşi pierde esenţa. De aceea, „moartea-spectacol" este cea mai hâdă, o nesfârşită ipocrizie care se întinde şi murdăreşte durerea adevărată.

„De ce s-a sinucis Mădălina Manole?" e o întrebare injustă şi inutilă. Nu există final fericit. În goana dementă de a hrăni curiozităţi morbide, căutând răspunsurile scandaloase, singurul fapt decent care se impune în faţa unei alegeri atât de intime, tăcerea, va trece neauzit.