Efectul Katrina

Ce poate fi făcut când ai 25 de ani şi o formă de cancer pentru care nu există tratament?

Din Marea Britanie vine această ştire feroce de umană: Katrina Hobbs, 25 de ani, bolnavă de cancer în stadiu terminal, i-a pregătit fiicei ei, Ella, în vârstă de 3 ani, un ghid cu sfaturi pentru tot restul vieţii.

Gazetele informează că sunt doar patru persoane în Marea Britanie care suferă de sarcom alveolar al ţesuturilor moi, formă de cancer pentru care nu există speranţe, deci tratament. Katrina Hobbs e una dintre ele. Are 12 tumori în plămâni. Este, aşadar, o curiozitate pentru presă. O curiozitate care lasă şi un „testament sentimental".

În curând însă vor rămâne doar trei persoane în Marea Britanie care suferă de sarcom alveolar al ţesuturilor moi, tabloidele se vor întoarce în closete, Katrina Hobbs va dispărea de pe faţa pământului şi va mai prinde, cel mult, câteva rânduri patetice pe un colţ de pagină, rânduri patetice şi ipocrite, chemate să vândă.

Katrina Hobbs i-a lăsat fiicei sale mesaje video pentru zilele de naştere, sfaturi, felicitări şi poezii. Şi a dat această declaraţie-explicaţie, înfiorătoare în firescul ei: „Ella ar putea să fie stresată sau să se îndoiască de ea din punct de vedere sexual în adolescenţă, de exemplu, aşa că i-am scris special pentru acel moment, să nu-i fie teamă dacă se simte confuză, că este ceva natural şi că va fi bine (...) Am cumpărat cărţi poştale care marchează fiecare eveniment din viaţa ei, de la examene la ziua nunţii sau naşterea primului copil". Nimicuri? Da, dar ce este viaţa, dacă nu suma acestor nimicuri pe care Katrina Hobbs trebuia să le trăiască alături de fiica ei, şi nu le va trăi.

Această istorie tristă, un exerciţiu de responsabilitate individuală, dar nu doar atât, ar putea fi un început de reflecţie publică şi în România, dar nu va fi. Ştim: miturile, mai ales cele ale românilor, nu suportă critica. Totuşi: nu pot să nu întreb cât de mult îşi iubesc, de fapt, oamenii care trăiesc în ţara aceasta copiii şi nepoţii? Şi cum se manifestă această dragoste? Cum îi protejează? Cum îi sfătuiesc? Ce îi învaţă, când îi învaţă ceva? Cum, când maternităţile, câte mai sunt, rămân groteşti anticamere ale morţii? Cum, când le dau viitorul pe nimic? Cum, când cei care ar trebui să le educe copiii şi nepoţii sunt plătiţi mizerabil, aşadar trataţi ca nişte gunoaie? Cum? Şi dacă totuşi le pasă - de ce tac?

Sau altfel: România mai poate produce şi altceva în afară de dezgust? Şi dacă da, ce şi cu ce preţ?