Domnul Chen e nefericit!

Aşa v-am scris acum două săptămâni: „Îmi amintesc brusc de fermierul acela chinez care a venit cu ricşa sa - 60.000 de kilometri! - doar ca să fie în Londra, la deschidere.

Toate ziarele au scris despre el - e un ciudat, un fapt divers. Ajung în Soho. Ce e agitaţia asta? Nu poate fi adevărat, dar este: fermierul chinez, domnul Chen, este filmat, dă un interviu unei televiziuni britanice. Ad-hoc, un vânzător de peşti face pe translatorul. Aştept. Aştept. Aştept. Gata, al meu e! Dar telefonul e mort, tableta e moartă şi ea, să vă ia naiba cu Facebookul vostru!, nu o să am poză, ei şi ce dacă nu o să am poză?, scot pixul şi hârtia, îl salut în limba lui, Nihao!, tresare, începe o avalanşă de cuvinte pe care nu le cunosc, hei, vânzătorule de peşti, ajută-mă!, de ce sunteţi aici, domnule Chen?, omuleţul - nu are mai mult de 1,60 - râde cu poftă şi îmi întoarce întrebarea: «Tu de ce eşti aici?». E rândul meu să râd, îi pare rău, dar acum trebuie să plece, mi-a promis, totuşi, că ne vom reîntâlni duminică, tot aici, să îmi povestească viaţa lui. Să te văd, domnule Chen! Şi Tu, dacă exişti, Dumnezeu al reporterilor de fapt divers, binecuvânteaz-o pe Regină, dar ajută-mă, ajută-mă acum!".

Am dovada: Dumnezeul reporterilor de fapt divers există! Aflaţi că domnul Chen nu a venit în acea duminică. L-am reîntâlnit însă în ultima mea zi la Londra - o oarecare vineri. Era foarte de dimineaţă în Cartierul Chinezesc, ora când scaunele erau coborâte de pe mese şi veneau primii muşterii - mahmurii. Ştiţi cum e în orice ultimă zi: umbli, fără rost, cu mâinile în buzunare, mai degrabă indiferent. Explodau mirosuri, ca nişte bombe atomice. Degeaba! Mergeam pe drumul meu fără sens când mi-a ieşit în faţă iar, cu ricşa lui. Nu m-a recunoscut, dar era normal să nu mă recunoască: cine naiba sunt şi eu? Un ziarist din Europa, cea mai rea dintre specii. O tânără, de data aceasta, ne-a purtat vorbele de la unul la celălalt. Mă aşteptam la o poveste grozavă, însă am întâlnit o nefericire. Domnul Chen pedalează de unsprezece ani, într-o călătorie care nu are o destinaţie fizică. Domnul Chen vrea să ajungă la nişte suflete, ceea ce e cu totul altceva. A călătorit întâi doar în China, abia în 2010 a plecat el spre Londra, din 2009 s-a luptat pentru vize. L-au ajutat „prietenii". Domnul Chen, la 57 de ani, are mulţi prieteni. Vrea să salveze lumea, să trăim toţi pe o planetă verde, imaginaţi-vă o lume fără războaie!, o, domnule Chen, cât eşti de naiv! S-a plictisit să arate vizele de pe paşaport, are şi poze cu el în Roma, înconjurat de curioşi, s-a plictisit să-şi aducă aminte cum a învins vremea rea din Turcia şi Thailanda, mulţi nici nu îl cred! Ce dacă! El tot le-a spus cum a reuşit să facă rost de bani: a dus oameni cu ricşa, de colo-colo, cât erau în drumul lui, l-au ajutat comunităţile de chinezi întâlnite (acum îl ţine pe bani un broker!) şi n-a refuzat nicio donaţie. Domnule Chen, îmi omori subiectul! Dă-mi o harfă, dă-mi ceva! Tot aşa, clişee, spiritul olimpic, prietenie şi pace între popoarele lumii, cum vrea să fie un exemplu, bla, bla, bla, planuri pentru Rio 2016, da, vrea să pedaleze până în Brazilia. Are ceva din Ostap Bender când visa palmieri. Era cald în Piccadilly, şi-a suflecat atunci mânecile de la bluza de trening pe care scria „Jamaica", şi-a ridicat şapca într-un gest ca de dezertor, de s-a cutremurat steagul Angliei de pe ea, şi dintr-o singură frază ne-a salvat întâlnirea. Îl întrebasem dacă e fericit. Mi-a răspuns că nu, nu este, oamenii fac poze cu el, îşi zâmbesc, unii îi dau bani, el nu îi refuză, apoi ei pleacă şi îl uită, e şi el unul dintre nenumăraţii ciudaţi din Londra, şi oricum va pleca în curând şi de aici. Da, domnul Chen este nefericit. I-a intrat în oase frica asta: că, de fapt, oamenii ăştia nu îl înţeleg, a început să se întrebe şi el dacă are vreun rost. De acum, nu va mai pedala fără gândul trist. Aş fi vrut să îi explic o idee  a unui dramaturg român, Teodor Mazilu, că ajuns la Londra a pierdut şi el Londra, şi că îmi pare rău să îl găsesc, aşa, cu toate ricşele scufundate, însă nu am mai avut nici putere, nici timp, aşa că i-am spus altceva: „La revedere, domnule Chen, ne vedem la Rio!". Însă, cum totul e o stare de suflet, domnul Chen mi-a întors, de data aceasta, doar umbra unui surâs.

Andrei Crăciun este şef secţie publicistică ''Adevărul''