Boala lui Poppy

Dragi cititori ai ziarului tipărit, căci, neintegrat şi neintegrabil cum sunt, mai ales vouă vă scriu - aici, alături, aveţi rubrica intitulată, un pic neinspirat, „Vorbe de duh".

Mă ocup, uneori, de ea, şi nu am a mă ruşina cu asta. Este o rubrică mică, abia adună câteva rânduri acolo. Este mică, dar nu modestă, nu lipsită de importanţă, căci aici găsiţi, de multe ori, cuvintele din gazetă care vor rezista mai mult de o zi, poate chiar singurele cuvinte care merită, cu adevărat, să existe. Fiind izolată în acest colţ, „Vorbe de duh" nu va aduce niciodată nicio reclamă, dar uite că totuşi e tolerată, că trăieşte şi ea - greu, dar trăieşte.

Dintre toate frazele care au emigrat şi au rezistat aici, frazele filosofilor rezonabili refugiaţi în nebunie, frazele poeţilor falimentari, dar demni, frazele oamenilor aproximativ liberi şi ale profeţilor condamnaţi la exil, dintre toate, la una singură ţin ca la o Constituţie, ca la o lege fundamentală, ca la o lege a firii; pur şi simplu, fără ea nu se poate. Această frază îi aparţine lui J.M. Barrie (aţi auzit, poate, de „Peter Pan") şi sună aşa, în sensul, nu în litera ei: Nimic din ce se întâmplă după vârsta de 12 ani nu mai contează cu adevărat.

Ziarul, însă, ziarul nu mai e o colecţie de idei, ci, mai degrabă, o adunătură de ştiri. Aşa vrea publicul, cititorul, şi încă nu s-au înţeles vorbele  lui Enzo Ferrari, care la bătrâneţe şi la înţelepciune a avut curajul să spună chiar aşa: „Clientul nu are întotdeauna dreptate".

Uite, însă, că una dintre aceste ştiri a avut îndrăzneala, nu tăria, să se lovească de acest adevăr - Nimic din ce se întâmplă după vârsta de 12  ani nu mai contează cu adevărat. A fost groaznic.

Ştirea vine din Anglia şi spune că Poppy Webb-Jones, o adolescentă care mai are puţin până la majorat, a rămas blocată la vârsta de 11 ani. Mai mult, suntem informaţi că tânara din Humberston încearcă „cu disperare" să scape de copilărie! Boala lui Poppy este rară, se numeşte previzibil „panhypopituitarism", ceea ce înseamnă că s-a născut fără majoritatea hormonilor, că, în ciuda timpului care trece, rămâne copil în gânduri şi în fapte.

Medicii sunt îngrijoraţi (şi depun, bineînţeles, eforturi) - Poppy poate muri la prima rană, cât de minoră, căci organismul ei nu face faţă situaţiilor de stres. Familia îi e disperată, căci oasele abia îi mai suportă lui Poppy greutatea, ea însă se uită la desene animate şi cumva reuşeşte să pară fericită, deşi, la drept vorbind, Poppy însăşi ar vrea să se facă mare. Această dorinţă mi se pare cumplită, cum cumplită mi se pare şi această copilărie dependentă de Hannah Montana. Confruntată cu realitatea, cea mai frumoasă dintre iluzii - copilăria eternă - devine, iată, ceva foarte asemănător unui coşmar.

În loc de încheiere rămâne această telegramă pe care nu o voi expedia niciodată: Dragă Poppy, află că viaţa, după ce se termină copilăria, deci iluziile, nu este decât o foarte proastă afacere.