Alte lacrimi şi alţi sfinţi

Finala de la Bucureşti a Europa League (rebotezată inutil, căci oamenii tot Cupa UEFA îi spun) a fost ca o pânză pe care tuşele se văd încă limpede. E nevoie doar să găseşti unghiul potrivit.

Întâi, fotbalul. Atletico Madrid nu este una dintre acele echipe cu adevărat mari ale continentului nostru îmbătrânit în glorii. Atletico nu este Real şi nu va fi niciodată. În fotbal, ca în viaţă, ierarhia se măsoară tot în clase. Atletico Madrid este în topul clasei de mijloc, este poate cea mai ridicată echipă din clasa de mijloc, iar înţelegând asta înţelegi că succesul său în meciul de miercuri seară era logic (Athletic Bilbao ar fi fost o excepţie, un miracol, cum fotbalul a făcut atâtea). Istoria recentă a clubului din Madrid arată că Atletico  se comportă ca o familie bogată, de milionari, nu de miliardari, care îşi permite, totuşi, să-şi ţină cel mai strălucitor fiu la cele mai bune şcoli, de arhitectură, de avocatură, de medicină, nu contează, iar el, fiul, în scurt timp, îi întoarce investiţia şi îi aduce un oarecare profit. În ultimii ani, fiul strălucitor a fost Torres, apoi Forlan. Acum este Falcao, dar povestea nu se va opri aici. Scoşi din logica aceasta în care ei erau totul şi întorceau totul, şi Torres, şi Forlan, minunaţi fotbalişti!, au început să se stingă. Falcao ar trebui să înveţe ceva din această lecţie, dar probabil nu va învăţa. Pentru fotbal, cel mai bine ar fi ca „Tigrul" să mai întârzie un timp la Madrid.

Athletic Bilbao, însă, ultima redută în calea globalizării, în fotbal ca şi în viaţă, este un vulcan care erupe cu frecvenţa marilor cutremure din Vrancea. Lasă apoi în urmă câteva nopţi magice şi cenuşa unor mari regrete. Athletic Bilbao este o nebunie şi nu veţi găsi în fotbalul mare un nebun mai adecvat pentru ea decât însuşi Marcelo Bielsa, cel căruia chiar i se spune, cu atâta îndreptăţire, „Nebunul". Uitaţi-vă apoi la lacrimile lui Muniain. Când ai vârsta lui crezi că viitorul este infinit şi nu te gândeşti la el, însă Muniain, iată, se gândeşte. Şi el, şi Llorente şi Susaeta, şi Ibai Gomez ştiu că Athletic Bilbao a ajuns atât de rar atât de sus încât ei vor fi legende, însă pentru un asemenea trofeu bascii vor mai aştepta alte trei decenii şi jumătate. La urmă, bărbaţii aceştia tineri şi prăbuşiţi căpătaseră ceva de sfinţi abia martirizaţi.

Apoi noi, gazdele - un amestec de provincialism greţos şi încântare dezlănţuită. S-au scris ode pentru acest Bucureşti care a fost, pentru câteva zile, smuls din viaţa lui risipitoare şi austeră, pentru acest oraş confruntat cu lumea liberă în bucuria ei necenzurată. Finala aceasta nu putea veni mai devreme, nu fiindcă nu aveam un stadion, ci fiindcă nu am fi ştiut ce să facem cu bucuria (uitaţi-vă ce s-a întâmplat în aceeaşi zi, Ziua Europei!, în faţa Primăriei sectorului 2 din Bucureşti - ce veselie formală, trucată, ce fanfară falsă, ce fanfaronadă!). Nu ştim încă toţi şi cei mai mulţi nu vor şti niciodată (vor rămâne la acelaşi IQ de cimpanzeu subdezvoltat şi la întrebarea „Vă plac fetele noastre?"), însă şi normalitatea se învaţă, nu-i aşa?

Andrei Crăciun este şef secţie publicistică ''Adevărul''