Prietenii post-mortem

Deja, distribuţia din studiourile TV pare un început de banc.

Preotul, rabinul, poliţistul şi celelalte figuri mitologice sunt înlocuite însă de analist, de actorul din filmografia căruia nu-ţi poţi aminti, oricât te-ai chinui, un titlu, şi, că e vorba de arşiţă, Bacalaureat, o capră care nu dă lapte sau un accident de circulaţie, de un psiholog. Ultimul trebuie să dea profunzime subiectului, extrăgând seva subconştientului din drobul de sare.

Când cineva cunoscut moare, nelipsit e însă evocatorul profesionist. Nici măcar nu trebuie ca decesul să se fi produs de curând, căci pentru genul acesta de om comemorarea e o aniversare, iar dispărutul - un soclu pe care să-şi înalţe persoana. Să faci ceva în viaţă e prea puţin important, esenţial e să înoţi printre contemporani, păstrând dovezi credibile în acest sens. „Iată-mă alături de Bănel lângă autocarul Stelei", dar îl putem vedea undeva, în rândul al patrulea, în mulţimea care înconjura cristelniţa în timpul unui botez. O poză realizată pe un terminal de aeroport, alături de un actor cunoscut, îi injectează verva şi competenţa de a vorbi despre filmele acestuia şi, de ce nu?, despre film în general.

Într-o povestire de Cehov, un general e „închiriat" să participe la nunta unor necunoscuţi, dar pentru că monopolizează discuţia şi bate câmpii despre vremurile trecute, e dat afară. Omul nostru nu păţeşte nicicând aşa. Vorbeşte oftând despre „adevăraţii artişti, pe care, din păcate, nu-i mai bagă nimeni în seamă", însă nu se referă la aceştia, ci la el însuşi, pe care mai avem încă şansa de a-l aprecia. Dacă taina prieteniei o fi existat cândva între cel dus şi purtătorul său neautorizat de cuvânt, ea se fărâmă încet, ca aripa unui fluture într-un insectar. Se referă la dispărut cu o familiară nesimţire, numindu-l prin porecle ori prin diminutive, dezvăluind câteva elemente picante din viaţa de-abia încheiată. De unde bărbia îi tremura pios şi ochii se chinuiau să împingă nişte lacrimi, se însufleţeşte brusc când deplasează povestea spre el însuşi, pentru a aminti de un album scos prin 1997, cu cântece leşioase.

Cum înghesuiala firelor de nisip din jurul monumentelor e mare, de obicei, un alt satelit uman intră în direct, negându-i primului statutul spre a-l revendica pentru sine. De aici şi hemoragia de titulaturi: „adevărate fiice", „amante oficiale", „fii recunoscuţi" ori „cei mai buni prieteni post-mortem".

Johnny Carson avea o vorbă: „Dacă viaţa ar fi corectă, Elvis ar trăi, iar imitatorii lui nu". Funcţionează şi în cazul acesta.

www.adriangeorgescu.ro