Manieraţii asasini

Au apărut în ultima vreme mai multe cărţi consacrate crimelor naziste. Am remarcat o semnificativă modificare de perspectivă. Nu e, desigur, vorba de o „amnistiere“  a crimelor.

Documentarele, filmele de ficţiune, romanele sau fotografiile ne obişnuiseră cu tabloul ororilor din ghetouri, lagăre sau gropi comune pe care istoria le-a legat definitiv, nu atât de numele marelui maestru de ceremonii macabre, Himmler, cât de numele aceluia care i-a insuflat criminala convingere, Hitler. Atenţia afost reţinută până acum, nu fără temei, de victime. Călăii n-au părut să intereseze, iarăşi nu fără temei, pe nimeni. Mai mult, când, inevitabil, au intrat şi călăii în scenă, i-am considerat pe toţi drept nişte fiinţe lombroziene, inşi patibulari, lipsiţi de cultură şi de maniere. Un rol în această simplificare îl va fi jucat şi faptul că torţionarilor sovietici şi, în general comunişti, imaginea le venea ca o mănuşă. Iată însă că biografiile şi portretele celor 80 de ofiţeri SS din Einsatzgruppen sau ale patronului lor, Heinrich Himmler, scot la iveală faptul că destui dintre ei proveneau din aristocraţia germană, primiseră o educaţie îngrijtă, citeau literatură bună, cântau la pian, se purtau cuviincios în societate, eleganţi şi chiar distinşi. Cei mai conştiincioşi şi metodici asasini din istorie erau, cu puţine excepţii,  nişte intelectuali cultivaţi şi manieraţi.

Niciunul din comentatorii recenţi nu oferă o explicaţie psihologică satisfăcătoare acestui paradox.  Este absolut uluitor să-i vezi cu câtă nonşalanţă asistă la execuţii în masă, stând zâmbitori şi relaxaţi pe marginea fosei în care zac îngrămădite zeci de cadavre. Un album ajuns recent la cunoştinţă publică îl prezintă pe unul din artizanii lagărului de la Auschwitz (mort în patul lui de pensionar, după ce, la sfârşitul războiului îşi reluase comoda activitate de funcţionar de bancă!) distrându-se, între două şedinţe de gazare, bând vin vechi de pe valea Rinului, rânjind de satisfacţie cu gura plină, în mijlocul unui grup de ofiţeri fercheşi şi cu gusturi culinare la fel de delicate.

Din jurnalul intim  pe care Himmler îl ţinea regulat în adolescenţă, rezultă că era un tânăr bine crescut, elev model, lucid în autoaprecieri şi atât de îndrăgostit de aleasa inimii lui (mai avea, s-ar zice, inimă) încât epistolele pe care i le adresa erau de o nesfârşită delicateţă stilistică. Şi asta, nu cu cine ştie cât timp înainte de a face să funcţioneze maşinăria ucigaşă a lagărelor. Acelaşi personaj pus la patru ace din epistole şi din jurnal stă ţeapăn în spatele unui nefericit îngenunchiat pe o margine de groapă şi ordonă unui ofiţer să-i tragă un glonţ în ceafă. După ce le-a ţinut un discurs subalternilor lui despre necesitatea ca nu doar adulţii, dar şi copiii să aibă aceeaşi soartă : „N-am dreptul să lichidez oameni şi să-i las să crească pe copiii lor care să se răzbune cândva pe fiii şi pe nepoţii noştri". Precaut , herr Himmler!

Comportamentul bestial al unor asasini atât de manieraţi reprezintă o enigmă pentru psihologi şi psihiatri. „Ce fel de oameni sunteţi voi?", îl întreba poeta Marina Tvetaieva pe autorul „Doctorului Jivago", pornită pe el pentru un motiv incomparabil mai benign decât acela pe care ni-l oferă  Himmler şi ai săi. La rândul nostru, ne putem întreba ce fel de oameni sunt neoamenii.