Fotbalul nu e totul

Ţin să precizez din capul locului, pentru cei care nu ştiu, că sunt un microbist din naştere şi că nu mi‑a scăpat nicio singură partidă din CM african.

Am jucat fotbal până la cincizeci de ani. Scriu despre fotbal de pe vremea când, cu excepţia lui Radu Cosaşu, niciunul dintre comentatorii sportivi de astăzi nu era născut.

Dar, iată, vin şi declar cu umilinţă că nu mai înţeleg nimic din ce se petrece acum, nu cu fotbalul, care este tot cel pe care îl ştim, cu ale lui bune sau rele, ci cu noi, cei care avem nevoie de fotbal ca de aer. Sunt siderat de nenorocirea pe care o trăiesc francezii: de când les bleus au fost eliminaţi de la CM, fanii, presa, politicienii toată suflarea din Franţa au căzut pradă unei tragedii istorice.

Sfârşit de lume, dezastrul unei naţiuni, guvernul ia fotbalul în mână, Henry la Preşedinţie, Escalettela Parlament etc., veste după veste răsună pe toate lungimile de undă şi poate fi citit pe prima pagină a gazetelor. Mă gândesc cu groază că noua gripă poate cuprinde Italia, şi ea eliminată, după ce a cruţat, dar pentru cât timp?, Anglia şi Germania. Parcă văd parlamentele şi guvernele din toată Europa strigând în cor fotbaliştilor lor: „Ruşine!"

În definitiv, ce s‑a întâmplat? Nişte fotbalişti morţi de oboseală după 70 de partide a câte 90 de minute din sezonul trecut n‑au mai jucat aproape nimic. S‑au trezit că li se împleticesc picioarele şi că mintea le e tulbure. Iar noi, fanii, cu halba de bere la îndemână, ca să nu trebuiască să ne mişcăm nici măcar până la frigider, întinşi leneşi pe canapea, ca Domniţa din Arghezi, neobosiţi şi pradă unor puseuri contradictorii de entuziasm sau de decepţie, am sărit cât colo de furie că zeii noştri s‑au dovedit nişte bieţi oameni. Dar ce poate fi mai omenesc decât oboseala? Sau, de ce nu, decât plictiseala de a alerga la nesfârşit după o minge care îşi face de cap?

Aici intervin fanii şi zic, bine, bine, dar au fost cazaţi regeşte la un hotel de cinci stele, au avut nevestele sau prietenele cu ei, au colindat magazinele cele mai scumpe, au fost răsfăţaţi, şi ce ne‑au dat în schimb? Nu sunt prea bine plătite oboseala şi plictiseala lor? Noi obosim şi ne plictisim pentru nimic toată. Au şi fanii dreptatea lor, doar că nici oboseala, nici plictiseala nu sunt proporţionale cu banii. Aş spune că dimpotrivă. Vă amintiţi de filmele lui Antonioni din anii '60?

Cât îi priveşte pe politicieni, decepţia lor s‑a colorat, nu politic, ci de‑a dreptul patriotic: les bleus au murdărit imaginea Franţei. Cel puţin aşa striga în Parlament ministresa, între altele, a sportului, în auzul unor deputaţi mai curaţi ca lacrima. Şi care vor acum să‑l audieze pe Escalette, preşedintele FFF, care a greşit pariind la infinit pe un antrenor prost. Doar n‑o fi singurul!

În fine, jurnaliştii, nu neapărat cei de sport, au şi ei tema lor preferată: les bleus ar fi croiţi după chipul şi asemănarea Franţei de astăzi. Iată ce sechele de marxism le umblă lor prin cap! Ca şi cum fotbalul ar fi o mise‑en‑abime a societăţii. Nu, stimaţi colegi, fotbalul e fotbal şi societatea, societate. Să nu le confundăm! Mai normal e să spunem că fotbalul nu e totul. Mai e şi criza, mai sunt şi altele. Şi că, în sport, există şi înfrângeri, de care naţionalele nu sunt, nici ele, cruţate. Ca să nu mai vorbim de faptul că, fără surprize precum eliminarea din primul tur a campioanei şi a vicecampioanei mondiale, fotbalul n‑ar avea nici un haz. Ca să nu înmulţim rândurile fanaticilor neconsolaţi, e bine să ştim să facem haz de necaz.