Adevarul.ro

Prima jumătate a anului 1990 a fost una dintre cele mai bogate în evenimente, destule dramatice, din istoria contemporană a României.

M‑am numărat printre cei care, imediat după Revoluţie, s‑au amăgit cu ideea unei întoarceri rapide la normalitate. Şi, implicit, a fiecăruia la uneltele lui. Am avut o polemică pe această temă cu regretatul O. Paler, care a replicat articolului meu din „România literară" printr‑o simplă întrebare: la care normalitate? Dreptatea era, fireşte, de partea lui şi numai ironia sorţii a făcut ca, în anii următori, el să se întoarcă la scrisul lui iar eu să intru în politică.

Dacă mi s‑ar fi spus în decembrie 1989, când ceream scuze într‑un editorial cititorilor „României literare" pentru compromisurile morale din timpul regimului comunist (deşi eu însumi nu scrisesem niciodată despre Ceauşescu sau despre „măreţele realizări"), că voi părăsi literatura pentru ani buni în favoarea politicii militante, i‑aş fi râs în nas. Nici în aprilie 1990, când votul redacţiei m‑a preferat aceluiaşi O. Paler la conducerea „României literare", nu‑mi închipuiam că voi crea un partid (eu, care nu fusesem membru PCR), că voi fi senator şi, vai mie, candidat la Preşedinţia României.

Activitatea mea a rămas literară o bună bucată de vreme. Scriam articole politice, e drept, dar într‑o publicaţie literară şi‑mi vedeam de facultate şi de... legea învăţământului. S‑ar zice că ţineam încă la părerea că artistul trebuie să se întoarcă la uneltele sale, deşi 1990 a fost anul în care mulţi intelectuali au prins gustul unor roluri pentru care n‑aveau nicio pregătire. Iar unii dintre ei, activi încă, n‑aveau nici măcar vocaţie.

Momentul culminant al jurnalismului meu politic l‑a reprezentat un interviu luat preşedintelui Ion Iliescu. Nu l‑am reprodus în culegerea de articole din acelaşi an, intitulată, cum altfel?, „Dreptul la normalitate". Et pour cause! Era al doilea interviu pe care îl luam şi, ca şi pe primul, îl ratam. Am povestit, tot în „Adevărul", cum a fost cu acela cu Ion Gheorghe‑Maurer din august 1964. În iunie 1990 am avut o clipă naivitatea să cred că Ion Iliescu îmi va spune mie adevărul despre mineriadă. O mărturisire „scăpată" în timpul unei întrevederi mă determinase să încerc să‑l conving a o face publică. A doua zi s‑a răzgândit însă şi n‑a mai „scăpat" nicio mărturisire. Partea proastă e că am publicat în „România literară" interviul, aşa fără nici un interes cum era.

Mi‑am pus în cap toată opoziţia. Degeaba m‑am dat modest, că, vezi bine, n‑am experienţa Orianei Fallaci etc. Gafa, căci gafă era, am plătit‑o scump. Până la ultimul leu: cei care nu citiseră interviul l‑au luat pe cuvânt pe Paul Goma, care a răspândit urbi et orbi vorba că l‑am făcut pe Ion Iliescu Om, cu O mare. Încerc să dreg acum busuiocul: de fapt îl întrebam cum de şi‑a pierdut în lunile de după Revoluţie încrederea intelectualilor, dintre care unul (Constantin Ţoiu) prevăzuse cu câţiva ani înainte de Revoluţie că este Omul (cu O mare) aşteptat. Era, cu siguranţă, pasajul cel mai... curajos din interviu.