Dezacord fin

Toată lumea ştie ce este un dezacord. Mulţi au auzit de acordul fin. Ce va să zică un dezacord fin, daţi-mi voie să nu-i cred pe aceia care pretind că ştiu. Pentru simplul motiv că expresia este pusă în circulaţie odată cu articolul de faţă.

Dezacordurile grosolane sunt monedă curentă. Noi toţi ne aflăm mult mai des în dezacord unii cu alţii decât cădem de acord. Talk-show-urile politice de pe canalele de televiziune reprezintă terenul propice pentru dezacorduri. Partidele nefiind niciodată de acord între ele, e firesc ca nici politicienii din partide rivale să nu fie. Iar moderatorii (şi mai abitir - nu mă acuzaţi, vă rog, de misoginie -, moderatoarele) nu sunt uneori de acord nici cu ei (ele) înşişi (înseşi). Aşa că cea mai banală informaţie, ca şi cel mai sofisticat comentariu, ne parvine, de obicei, pe calea celui mai principial dezacord. Un acord absolut n-a existat decât o singură dată în istoria omenirii şi anume între Adam şi Eva, şi nu doar înainte de ivirea şarpelui ispitei, ci şi în clipa mărului, greşit numit al discordiei, fiindcă Adam şi Eva au căzut imediat de acord să cedeze ispitei. Primul dezacord absolut a fost acela dintre Cain şi Abel. De aici înainte, dezacordul i-a luat faţă acordului, triumfând în legenda Turnului Babel, când Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni să nu se mai înţeleagă în veci.

E cazul să vă spun ce înţeleg eu prin dezacord fin. Este dezacordul bazat pe nuanţe atât de fine, încât poate să treacă drept acord. Ceea ce trebuie precizat este că e vorba de un acord perfid. Nu fals, perfid. Diferenţa constă în aceea că nu pare să vrea să fie luat drept ceea ce este, cum se întâmplă în cazul acordului fals. Toată problema dezacordului fin este că afirmă o diferenţă aparent minoră de punct de vedere cu convingerea subiacentă că este una majoră. Ca într-un joc intelectual. Roland Barthes descria o figură de limbaj pe care el o numea amfibologie: un cuvânt care trage cu ochiul către un sens diferit de acela pe care îl denotează. Dezacordul fin este o amfibologie de idei. Mă prefac de acord cu antevorbitorul meu, sugerând cu fineţe că se înşală. Dezacordul fin este antifrastic, aparţinând, aşadar, domeniului ironiei. Şi, cum se ştie, ironia care nu ţine să marcheze apăsat contradicţia. O eflorează discret. Înţeleagă fiecare ce vrea!

Dezacordul fin e o formă de subtilitate intelectuală tot mai rară în lumea în care trăim, în care deosebirile de vederi sunt subliniate cu creionul roşu al vanităţii. Mai ales în discursul politic contemporan, dezacordul este o cale de afirmare a opoziţiei intelectuale. De aici, impresia că politicienii se ceartă, indiferent de subiect. E de ajuns ca unul să afirme un lucru, pentru ca un altul să-l contrazică. Discursul politic de la noi e tranşant şi brutal. Ideea că dreptatea sau adevărul pot fi împărţite este exclusă. Care pe care: discursul politic e persuasiv, nu seducător. Dezacordul fin se regăseşte în el la fel de rar precum acordul. Omul inteligent descoperă totdeauna cu plăcere la celălalt o idee diferită, dar demnă de apreciere. Şi când nu face o astfel de descoperire, nu se simte obligat să-şi arate viguros dezacordul. Preferă dezacordul fin, ca o formă a respectului şi politeţii.