Decibeli feminini

În Franţa, unde stau majoritatea timpului, n-am decât televiziune prin cablu, aşa că nu pot urmări programele televiziunilor româneşti.

O pot face la birou, dacă las deschisă uşa dintre încăperea unde îmi petrec ore bune din zi şi aceea unde se află secretara mea, despărţite printr-un culoar nu mai lat de doi metri. Nu văd, dar aud. Dacă mă concentrez, înţeleg ce se discută pe un canal sau altul. Realitatea şi Antena3 sunt posturile pe care le prind la Paris. Dacă mă mulţumesc să trag cu urechea, ceea ce se întâmplă deobicei, nu aud decât un zgomot de fond, încărcat de decibeli, extrem de strident şi fără niciun conţinut perceptibil. Toată lumea pare a se certa cu toată lumea, pe un ton ridicat şi asurzitor. Senzaţia este de agresivitate verbală. Asta se cheamă în România talk-show. Nu ştiu de ce, dar moderatorii celor mai numeroase dintre talk-show-uri sunt de la o vreme nişte tinere şi frumoase doamne (sau domnişoare, să mă ierte!). Ele sunt cele care dau tonul în emisiunile la care mă refer. Am fost profesor cincizeci de ani şi mi-au trecut pe dinainte mii de domnişoare, una mai încântătoare decât alta. Le admiram şi nu exista decât un singur moment, aşa zicând, al adevărului şi anume când, la examen, căscau prima oară gura. Atunci toată admiraţia mea se prăbuşea. Nu, fireşte, în toate cazurile, dar în destule. Ceea ce îmi auzeau urechile nu confirma decât arareori impresia de frumuseţe pe care domnişoarele mi-o provocaseră înainte de a deschide gura.

Ce bărbat responsabil ar putea declara cu mâna pe inimă că Andreea şi Dana, două dintre strălucitoarele moderatoare de pe canalele televiziunilor din România, nu sunt capabile să le rupă inima prin frumuseţea boiului, cum se zicea pe vremuri, prin impresia de tinereţe şi de sănătate pe care le-o fac? Prea puţini şi insensibili, desigur. M-aş fi numărat eu însumi printre cei mulţi şi sensibili, dacă m-aş fi mărginit să le văd cu televizorul dat pe mut. Dar, cum vă spuneam, eu am parte mai des de sunet decât de imagine. Şi, înainte de a fi sedus de farmecul boiului Andreei şi Danei, am fost victima nevinovată a vocii lor. M-am simţit mai agresat decât am fost vreodată în toată lunga mea viaţă de tonul celor două moderatoare. M-am străduit din răsputeri să-mi recapăt încrederea în sexul frumos, uitându-mă minute în şir la televizorul dat pe mut. Ca un făcut, cum repuneam sonorul, entuziasmul meu masculin pica în bernă. Andreea şi Dana mi-au răpit plăcerea cu care am admirat, de când mă ştiu, la cinema, la televizor sau pe stradă, frumuseţea feminină. N-am mai putut niciodată disocia o femeie minunat creată de natură, cum sunt cele două la care mă refer, de o voce ascuţită, „rea", agresivă, stridentă, ca a lor. Idealul meu de femeie s-a fisurat iremediabil.

N-am să mor din cauza asta. Dar nici n-am să le iert pe Andreea şi pe Dana pentru răul pe care mi l-au făcut. Asta nu înseamnă că le doresc să aibă parte de bărbaţi cu ureche muzicală. Le sugerez să diminueze decibelii şi, dacă nu reuşesc, să-şi caute parteneri de viaţă hipoacuzici.