Din nefericire, în curând vom uita…

... desigur, nu mâine, nu săptămâna viitoare, nu toţi odată. Vor intra în casă necazurile noastre, propriile noastre îngrijorări, toamnele noastre de navetă între autobuze, metrouri şi trenuri, iernile noastre de griji pentru bilanţul subţire al unui an care putea, dacă se străduia un pic, doar un pic, să fie ceva mai bun.

Şi vom uita.

Mai întâi vor uita cei care ar trebui să ţină minte cel mai mult nenorocirea celor două fete, Alexandra şi Luiza. Cei care pot schimba în bine, atunci când propun şi votează legi bune, cei care ar trebui să vadă în această tragedie simptomele unor boli extinse la nivelul societăţii şi să acţioneze în consecinţă, cei care fac atât de rău concentrându-se doar asupra interesului imediat, personal, electoral, conjunctural, financiar, efemer. Politicienii.

Vor uita şi ziariştii. Da, e adevărat, cei care au luminat cel mai mult şi cel mai vehement noaptea în care uşile nu aveau voie să se deschidă înainte de ora 06.00, dimineaţa, vor uita şi ei. Vor fi obositoare deplasările la Caracal, scena e deja aglomerată cu prea multe detalii, descoperirile macabre nu se mai termină, martorii încep să repete poveştile, toată lumea ştie tot, e greu să mai dezvălui ceva, nici întrebările nu se pot repeta la infinit, pentru că de la cei cu răspunsurile vin pastile de adormit vigilenţa publică: se cercetează, se investighează, specialiştii sunt la faţa locului...

Vor uita şi cititorii. Telespectatorii, ascultătorii, consumatorii de share pe Facebook, martori apropiaţi sau de la distanţă ai celor două tragedii. Cei care se regăsesc, cu propriile drame şi frustrări, în segmente ale anchetei fluviu în derulare. Cei care au avut contacte cu legea, iar legea i-a tratat cu sictir, care au fost omenoşi la un moment dat şi au plătit acel moment, care au greşit, poate, o dată, de două ori, de mai multe ori în viaţă, iar plata nu a venit întotdeauna. Iar emoţiile la dramele altora le răscumpără pe ale lor. Da, şi ei vor uita.

Va fi o altă tragedie, poate tot într-o localitate blestemată cu genele sărăciei, murdăriei, imposturii, relaţiilor ascunse sub preşul faţadei respectabilităţii locale, conexiunilor mafiote presupuse dar atât de greu verificabile, ineficienţei structurilor deja destructurate de clientelism, aroganţă, tembelism profesional.

Alţi zeci de martori se vor sui pe gardurile cu vedere la tragedie, alte sute de oameni se vor înghesui în preajmă să aprindă o candelă, să aşeze un buchet de flori la poartă, poate doar să tacă. Şi, în tăcere, să fie aproape. Atât, aproape.

Desigur, nu vor uita prea curând cei care, instituţional, nu au voie să o facă. Anchetatorii, procurorii, poliţiştii, poate nişte funcţionari locali. Unii, pentru că vor căuta încă, au ordin să o facă, răspunsuri şi vinovaţi. Şi asta, desigur, până la un termen. Alţii, pentru că, da, ceasul rău, cu această ocazie, au fost destituiţi, cercetaţi, pedepsiţi. Pentru ignoranţă şi aroganţă, vor spune alţii, pentru că trebuia un vinovat, vor spune ei.

Nu peste mult timp, va fi din ce în ce mai puţină lume în curtea suspinelor de la Caracal, din ce în ce mai mult praf pe dosarele duse undeva la centru.

Doar ei nu vor putea uita. Doi taţi şi două mame.

Nicio anchetă, oricât de bine făcută, nu le va aduce fiicele înapoi. Şi nicio altă tragedie, oricât de uriaşă ar putea fi, nu va fi mai mare decât a lor.