Ce ne desparte de normalitate

„Normalitatea“ pare o noţiune la îndemînă. Înţelesul ei e, pentru tot omul, subînţeles. Toţi credem că ştim ce e „normal“ şi ce nu, ce e „firesc“ omeneşte şi socialmente şi ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos.

Articol preluat din Dilema Veche

Dar, tocmai pentru că ni se pare că ştim, nu mai reflectăm îndeajuns asupra normalităţii „normalului“. Nu ne mai nelinişteşte, nu ne mai irită aberaţia cotidiană, suspensia regulilor elementare, atmosfera bezmetică în care respirăm spasmodic. Ba am ajuns chiar să luăm „situaţiunea“ drept „normală“. Asta-i situaţia! Aşa e viaţa! Să nu fim idealişti! Să gîndim pozitiv, chiar dacă vîslim în întuneric şi insalubritate.

N-am de gînd să construiesc, într-un articol de gazetă, o complexă teorie a normalităţii. N-ar fi normal! Dar pot încerca să semnalez măcar cîteva simptome (evidente, după părerea mea) ale dezordinii, extrase din experienţa zilnică.

1. Inflaţia politicului. Într-o ţară civilizată, democratică, bine aşezată – pe scurt, „normală“ –, politica nu invadează zgomotos interesul public. Nu e, zi de zi, pe ecran. După alegeri, un guvern responsabil intră în „rutina“ eficienţei, iar Opoziţia – în rutina supravegherii critice. Dar cetăţeanul obişnuit îşi vede de treabă. Sigur, nu devine orb şi surd la ce se întîmplă „la vîrf“, dar accentul interesului său curent cade pe profesiune, carieră, familie, timp liber, prieteni. Nu stă tot timpul cu ochii pe cutare ministru, pe cutare parlamentar, pe răfuielile de partid de pe scena publică şi din mass-media. Pentru că nu e nevoie. Pentru că politicienii „normali“ îşi văd de treabă în domeniul lor, ung competent, fără tapaj, mecanismul bunei guvernări, al bunei aşezări materiale şi comunitare a ţării. Faptul că trăim, efervescent, evenimentele din arena puterii e o dovadă că am pierdut sensul lucrurilor cu adevărat importante, că nu mai focalizăm pe problematica proprie, pe destinul propriu, ci pe tămbălăul exterior al „vedetelor“ conducătoare. Cetăţeanul „normal“ nu e „zoon politikon“ decît în momente de răscruce civilă: alegeri, referendumuri, proteste ţintite, legate de eventuala periclitare a interesului general. În rest, are alte preocupări. De aceea şi-a delegat decizia celor „aleşi“: ca să-şi vadă de ale lui! Cînd însă „aleşii“ nu-şi văd cum trebuie de ale lor, atunci cetăţenii se trezesc sabotaţi în mobilizarea lor naturală spre împlinirea de sine şi trăiesc confiscaţi de disfuncţia „sistemului“. Politica devine axa biografiilor noastre, în loc să lucreze discret şi eficient pentru a oferi contextul optim al parcursului nostru existenţial.

2. Politicul e prea prezent nu numai pentru că preferă să funcţioneze pe stadionul răfuielii de paradă, în loc să rămînă în atelierul administraţiei. E prea prezent şi din cauza proastei calităţi a reprezentanţilor lui. Selecţia cadrelor care ajung în vîrful piramidei a devenit jalnică. Se vorbeşte buruienos, răstit şi incorect. Competiţia de idei e, de multă vreme, înlocuită de îmbrînceală mitocănească, maniere de birt, ţinută plebee – pe scurt, vulgaritate. E limpede că avem de a face cu „doamne“ şi „domni“ de mîna a treia, neşcoliţi, prost-crescuţi, dizgraţioşi. N-ar fi la locul lor nici în funcţii mai modeste, marginale, anonime, darămite în fruntea bucatelor. „Patrioţi“ de ocazie, care fac de ruşine ţara şi pe locuitorii ei decenţi. Campioni la mediocritate fudulă. Nu ştiu să fie slujitori, ci, mereu, şefi. Nu mai vorbim de incompetenţă tehnică, de CV-uri vide, de afaceri veroase, alianţe de gaşcă, ambiţie impudică, parvenitism. Principala lor reuşită este să se fi strecurat în faţă, fără urmă de personalitate reală. Personalitatea reală atrage fără efort, stîrneşte şi absoarbe interesul public prin isprăvi profesionale verificabile şi coagulează spontan spiritul comunitar, lăsîndu-l să prevaleze asupra vanităţilor proprii. Falsa personalitate nu face decît să se reverse egolatru peste ceilalţi, să‑şi sufoce, să-şi intoxice ambianţa, în cursa ei neruşinată spre afirmarea contrafăcută a sinelui propriu şi a intereselor lui meschine.

3. Un rol nefast în supraabundenţa „divertismentului“ politic îl are, inevitabil, presa. Ea decide, în mod interesat (şi, pînă la un punct, justificabil, de vreme ce trăieşte din rating), ierarhia „ştirilor“ care trebuie puse pe piaţă pentru a manipula şi malforma psihicul cititorilor. Nu informaţia şi comentariul calm, nu dezbaterea productivă, nu analiza inteligentă par să domine „strategiile“ gazetăreşti curente (cu unele excepţii). Ci scandalul, partizanatul, derizoriul vîndut ca „breaking“. În ziare şi în studiourile de televiziune sînt instalaţi de decenii cam aceiaşi „specialişti“, înregimentaţi şi deci previzibili, sau pasionaţi de propria lor „măestrie“. Oricum, cam ştii dinainte ce vor spune, în ce spaţiu histrionic se vor mişca. Unii zic mereu acelaşi lucru, alţii zic mereu pe dos decît zic toţi ceilalţi, ca să se vadă că sînt ingenioşi şi independenţi. În rest, puzderie de fake news, sado-masochiste: decese, agonii, crime, procese, răpiri, adultere, bîrfe, hoţii, catastrofe meteo, vrăjitoare profetice, parapsihologi cuplaţi la energii cosmice ş.a.m.d. Material gras pentru ţaţa autohtonă, ca să aibă ce trăncăni la o cafeluţă sau la o ţuică.

E, poate, cazul să adîncim lucrurile, să căutăm surse mai subtile şi mai diverse ale neîncetatelor noastre crize de normalitate. N-ar fi rău. Dar şi să şlefuim fisurile semnalate mai sus şi tot ar fi ceva! Sau să ne întrebăm şi pe noi înşine, din cînd în cînd, cum fentăm, conştient sau nu, reperele bunului-simţ, ale bunei cuviinţe, ale bunului gust. Ar fi un început…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro