Câţi români ţine în spate un contribuabil la Sănătate. Specialişti: „Într-un sistem deficitar, banii se scurg prin multe canale dubioase”

8,4 români achită contribuţia la Sănătate FOTO Adevărul

Doar 8,4 milioane de români contribuie, efectiv, la sistemul de asigurări de Sănătate, achitând contribuţia lunară. Deşi spun că banii puţini care se adună în sistem au drept consecinţă directă actul medical de o mai proastă calitate, specialiştii afirmă că asigurările private de sănătate reprezintă o soluţie doar pentru cei cu venituri mari.

Deşi 17 milioane de români sunt asiguraţi în sistemul de asigurări sociale de sănătate, doar 8,4 milioane plătesc, efectiv, contribuţia lunară, au declarat oficiali din Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) pentru „Adevărul”.

Potrivit acestora, alte 3 milioane de români sunt neasiguraţi în sistem, dar beneficiază de servicii medicale de urgenţă, respectiv de pachetul minim de servicii stabilit prin lege atunci când ajung la camera de gardă a spitalelor. Practic, 100 de oameni se asigură pe ei şi pe alţii 134, scot la iveală cifrele, care îi alarmează pe specialişti. Aceştia afirmă că banii puţini care se colectează la Sănătate reprezintă motivul pentru care serviciile de sănătate au o calitate îndoielnică şi îi nemulţumesc pe cei mai mulţi care trec pragul spitalelor.

„Este o situaţie critică, foarte puţini plătesc şi mulţi beneficiază de servicii. S-a ajuns aici din două motive. În primul rând, toată lumea vrea servicii fără bani, ceea ce nu este posibil. În al doilea rând, asigurările de sănătate private din România sunt, de fapt, nişte pseudoasigurări, care oferă cam aceleaşi lucruri pe care le oferă pachetul de servicii medicale de bază”, a explicat Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical (BNS), adăugând că numărul contribuabililor la Sănătate a crescut după ce pensionarii cu pensii mai mari de 740 de lei au fost obligaţi prin lege să achite şi o contribuţie la Sănătate.

„Şase milioane de productivi plătesc asigurări”

Din cei 8,4 milioane de plătitori direcţi, 2,4 milioane sunt pensionarii care depăşesc acest prag, restul de şase milioane sunt salariaţii, adică cei productivi. Statisticile arată că în România avem 5,9 milioane de asiguraţi fără plata contribuţiei, categorie în care se încadrează copiii, studenţii, lăuzele, tinerii instituţionalizaţi. „Şi mai avem o diferenţă de 2,8 milioane de asiguraţi, plătitori din alte surse, aici intră deţinuţii, persoanele cu handicap, şomerii şi cei cu venit minim garantat”, au arătat oficialii CNAS.

„Multe din aceste categorii sunt exceptate şi în alte sisteme moderne. Cum se poate cineva aştepta ca elevii sau studenţii să îşi poată plăti singuri asigurările? Din ce, din alocaţia şcolară, care vine tot de la stat? Acestea sunt categorii dependente prin definiţie. Mulţi dintre oamenii care acum sunt revoltaţi că unele din aceste categorii sunt exceptate nu realizează că ei la rândul lor au făcut parte din ele şi că probabil acest lucru le-a dat posibilitatea de a se dezvolta şi a deveni membri productivi ai societăţii”, a declarat Nicolae Done, doctorand în politici de sănătate publică la Johns Hopkins School of Public Health.

CMR: „Românii din rural nu sunt inseraţi în câmpul muncii”

La rândul său, profesorul Gheorghe Borcean, preşedintele Colegiului Medicilor din România (CMR), susţine că sunt mai multe motive din cauza cărora banii care se adună în Fondul Naţional Unic al Asigurărilor de Sănătate (FNUASS) sunt puţini.

„Peste 40% din populaţia României trăieşte în mediul rural, oamenii fac agricultură, mulţi dintre ei nu au carte de muncă şi un angajator, nefiind prinşi în câmpul muncii. Am avut numeroase cazuri în spital, de pacienţi care vin în spital şi care sun că nu sunt asiguraţi din diverse motive - că li s-a terminat şomajul, că au fost prin străinătate şi n-au mai achitat contribuţia. Din punctul meu de vedere, ar trebui identificate acele categorii care au într-adevăr nevoie de ajutor. Cu cât omul e mai vulnerabil, cu atât proporţia bolilor creşte”, a explicat chirurgul.

Acesta afirmă că din cei 300 de euro pe cap de locuitor care se adună după achitarea contribuţiei la Sănătate, un spital nu-i poate oferi pacientului mare lucru. „De acei bani trebuie să îi asiguri ambulanţă, cazare în spital, materiale sanitare, trei mese pe zi, recuperare. Sănătatea în România costă la fel de mult ca în Germania, salariile personalului medical diferă. Şi, uneori, condiţiile, pentru că nu mai rămân bani pentru investiţii”, a arătat Borcean, fost director de spital regional.

„Cei privilegiaţi se duc bine-mersi la privat”

Nemulţumiţi de calitatea actului medical, românii care au un venit peste medie au luat în calcul varianta de a plăti asigurări private de sănătate.

„Deşi la prima vedere are sens o asemenea măsură, pe termen lung ea se dovedeşte de obicei nesustenabilă. De obicei însă, privatizarea tinde să ducă treptat la un sistem paralel în care cei privilegiaţi se duc “bine-mersi” la privat, în timp ce sistemul public tratează cazurile cele mai grave cu bani tot mai puţini. De asemenea, ceea ce putem observa chiar şi acum, în formă incipientă, sunt furnizori din mediul privat care fac trimiteri la clinica privată proprie unde lucrează după program”, arată Nicolae Done.

De altfel, cazurile care se agravează în privat sunt întotdeauna trimise către spitalele publice. „La spitalul privat se tratează anumite cazuri, cele grave ajung la stat. Sistemul privat funcţionează pentru obţinerea de profit, nu va primi niciodată politraume, cancere depăşite. Acolo se fac intervenţii pe minimă cheltuială cu maxim profit, mai ales că foarte multe dintre ele au contracte cu casele de sănătate şi, pe lângă faptul că primesc bani de la stat, pun şi o taxă proprie, achitată de pacient”, a conchis preşedintele CMR.

Nicolae Done: „Într-un sistem deficitar, banii se scurg prin multe canale dubioase”

Adevărul: Doar opt milioane de români plătesc asigurări de sănătate. Care sunt consecinţele?

Nicolae Done: În primul rând, trebuie menţionat că redistribuţia stă la baza oricărui sistem de sănătate, pentru că unul din scopurile fundamentale este să ajute populaţiile vulnerabile. Cei cu venituri îi subvenţionează pe cei săraci, iar cei sănătoşi îi subvenţionează pe cei bolnavi, iar tinerii îi subvenţionează pe cei bătrâni. Însă per total, în timp, majoritatea oamenilor ajung să se subvenţioneze pe ei înşişi, pentru că aproape nimeni nu e imun la îmbătrânire, accidente, boli în familie, pierderea jobului. Tocmai muncitorii sunt de obicei cei care cer sisteme de protecţie socială, pentru că ei înţeleg că boala are un dublu efect negativ: atunci când eşti bolnav îţi cresc subit costurile de tratament, iar veniturile îţi scad subit din cauza incapacităţii de muncă. Aceste şocuri pot avea consecinţe grave asupra familiilor, care pot persista timp de mai multe generaţii. Într-un sistem în care suntem protejaţi de costuri catastrofale, e greu de imaginat care sunt aceste consecinţe.

Ce a dus la situaţia actuală?

Cred că sunt două forţe majore care contribuie la tendinţele individualiste pe care le observăm: corupţia evidentă şi starea precară a sistemului medical îi determină pe mulţi să caute o portiţă de ieşire. Ei cred că sistemul nu poate fi salvat, pe de o parte, şi pe de altă parte că la privat „curge lapte şi miere”. Aceste tendinţe sunt parţial justificate, însă sunt contraproductive. Cu cât avem mai mulţi oameni care nu mai cred în sistem, care încearcă să îl submineze, cu atât devine mai greu de susţinut şi de reformat. Este însă de datoria liderilor să reformeze sistemul şi să arate cetăţenilor că banii lor nu se duc pe apa sâmbetei, că atunci când ai nevoie, sistemul medical te va trata cu competenţă, cu demnitate şi cu respect. Din cauză că acest tip de tratament e rar în România de azi, oamenii şi-au pierdut încrederea în sistem şi au ajuns să îi pună la îndoială chiar şi simplul raison d’être, care însă are baze fundamentale solide.

Puţinii bani care se adună la Sănătate influenţează calitatea actului medical?

E una din cauzele fundamentale ale cercului vicios în care ne aflăm. Un sistem de sănătate are nevoie de resurse suficiente pentru a funcţiona corespunzător. Nu le poţi cere medicilor şi asistenţilor medicali, cu zeci de ani petrecuţi în şcoală, să producă medicină de calitate cu salarii de mizerie. Ei trebuie să fie susţinuţi de sisteme administrative performante, de sisteme IT care să le uşureze munca şi care să comunice între ele, şi de un sistem de finanţare transparent, centrat pe pacient. Asta nu înseamnă, însă, că infuzia de fonduri în sistem ar duce automat la performanţă ridicată. Banii sunt necesari, dar nu suficienţi. Într-un sistem deficitar, banii „se scurg” de multe ori prin multe canale dubioase, prin ineficienţă, corupţie, şi incompetenţă. Creşterea banilor fără o reformă structurală nu e de obicei eficace, pentru că sistemul pur si simplu absoarbe fondurile crescute fără o schimbare în bine.

În prima saptamană din lună, banii de analize şi investigaţii se termină, iar pacientii ajung pe liste de aşteptare. Cum pot fi preîntâmpinate situaţiile acestea?

Sunt mai multe soluţii, şi probabil ar fi mai eficace dacă ar fi implementate simultan. În primul rând, banii ar trebui alocaţi mai eficient şi transparent, evitând „scurgerile” prin corupţie, birocraţie, şi furt. După cum sugerează cazul Hexi Pharma, asistăm la o coluzie răspândită prin care companiile „căpuşă”, mână în mână cu funcţionarii publici sau profitând de incompetenţa acestora, drenează banii publici, cu efecte negative greu de estimat pentru sistem. În al doilea rând, fondurile ar putea fi crescute treptat, măsură ce ar trebui cuplată cu o mai bună colectare de taxe şi contribuţii.