N-am pornit noi incendiul

Serialul Designated Survivor sau Supravieţuitorul Desemnat, pentru cei care nu-s familiari cu limba domnului Scutură-suliţă, descrie un scenariu al haosului, atunci când aproape toţi politicienii americani sunt omorâţi într-un atac terorist, în timpul speech-ului despre Starea Naţiunii. Un singur ministru, neimportant, devine peste noapte preşedintele Statelor Unite.

Ironia face că actorul care-l interpretează pe noul preşedinte să fie canadian, cumva aducând în joc, involuntar, imagini ale lui Justin Trudeau, noul premier al vecinilor SUA. În spectrul hollywoodian dintre Viaţa la Casa Albă (West Wing) şi House of Cards (House of Cards), adica între idealism şi cinism, acest nou preşedinte este mai degrabă un nătâng asupra căruia se forţează măreţia. 

Faptul că apare un astfel de serial în perioada Trump, în care o lume întreagă nu poate înţelege ce s-a întâmplat cu Statele Unite, iar contrastul cu Obama este orbitor, rezumă ziafetul alegerilor americane la un circ soios, împroşcat peste voinţa electoratului cu mizerie şi colegii de electori. 

Din perspectiva politicii româneşti, domnul Trump este un amator, aproape un userist fara cotă. Este un habarnist, ce s-ar întâmpla dacă Dan Diaconescu ar ajunge preşedinte, eventual - şi chiar şi acolo, cu nuanţe până la cer. Nici Trudeau, pentru cunoscători, nu este mai presus decât titanul uneori dictator-luminat care era tatăl său. 

Dar Trump este şi o referinţă pentru noi, cei care nu am votat PSD. Paralelele dintre votanţii săi şi electoratul PSD sunt la ordinea zilei, cu părerile lor despre „tefelei” şi tineri manipulaţi, unde psihotronice şi mici securişti de rit nou care vând virgule pe la Geologie. 

Cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, suntem mai polarizaţi decât oricând, cu o minoritate vocală şi diluată în nemulţumiri şi o majoritate conservatoare, dar ascendentă în realitatea democratică a victoriei PSD. Trump ne-a speriat, însă, ne-a creat nesiguranţă, alături de frica disoluţiei UE şi a NATO, de o criză a refugiaţilor şi de miile sau sutele de mii de ştiri care guvernează o lume interconectată, în globalizare exhaustivă. 

Supravieţuitor desemnat nu este domnul Trump, decât poate al fricii. Dar în anglo-centrismul nostru de toate zilele, trăim dezamăgirea sa post-adevăr în stiluri noi, inclusiv anti-PSD. Dacă referinţa noastră pentru idealism este premierul de carton, la care face ochi dulci fătuca dictatorului portocaliu, că poate tati îi cumpără şi ei o ţară, atunci avem o problemă. 

Avem o problemă de leadership, pe lângă efortul de identificare a valorilor, pe lângă lupta anticorupţie şi tot ceea ce ne mai defineşte, în diviziunea noastră. O unire ar însemna acceptarea celuilalt, inclusiv a unor tineri frumoşi şi liberi, nenorociţi de ploaie şi frig, dar care vor ceva. Când am început să ne ignorăm copiii, oare? Când am renunţat să le mai oferim şi lor o ţară, aşa cum îşi doresc? 

Billy Joel are un cântec, We Didn't Start the Fire. Este despre evenimentele dintre 1949 şi 1989, principalele ştiri ale Americii. Tot cântă cum nu el, nu noi am pornit incendiul. Şi se potriveşte ca o rugă peste ceea ce tinerii acestei generaţii protestează, în faţa unei ţări ratate. Este revolta unei generaţii în faţa alteia, este urletul de răspuns la o Revoluţie neterminată, este ceea ce Colectivul trebuia să facă şi care a fost pervertit într-o măsluială politică. Târziu, poate inutil, poate slăbit de scop, dar neamul de tineri s-a trezit şi vrea ceva. Primul părinte care trece peste pensia asigurată de politicul parvenit şi pervers, primul om care-şi aduce aminte că are copii, acolo, în Piaţă, câştigă respectul unei generaţii.