Femei şi bărbaţi din Gorgani

Pe vremuri exista un întins cartier al Bucureştiului, numit plasa Gorgani, care pornea de la Cişmigiu şi se oprea aproape de Cotroceni. Era de fapt un ţinut, format din 14 mahalale, mai mari sau mai mici, adică din comunităţi strânse în jurul unei biserici. Inima acestui cartier era chiar mahalaua Gorgani, situată aproximativ vizavi de Cişmigiul de azi, în jurul marelui Gorgan, despre care tocmai am scris în romanul Homeric.

În epoca medievală, toată zona aceasta era plină de mlaştini, generate în bună măsură de apele Dâmboviţei, dar printre smârcuri şi stuf se ridica o movilă mărişoară, secondată de altele mai mici, un fel de scăfârlii de uriaşi, ieşite din fundul pământului. Unii istorici le-au considerat morminte străvechi, pe când geologii cred că sunt doar simple formaţiuni pietroase,  la fel ca alte dealuri din Bucureşti.

În tot cazul, măgura cea mare, din mahalaua Gorgani se pare c-a fost cea mai impunătoare, mai ales că era între ape, ca şi astăzi, adică între Lacul lui Dura (din care a mai rămas balta din Cişmigiu) şi Dâmboviţa, cu nehotărârile ei.

 Acum câţiva ani, pe când lucram la Homeric, îmi plăcea să-mi imaginez nu atât geografia schimbătoare din jurul Gorganului, cât oamenii, mentalităţile şi poveştile care au consolidat acest nume. În vârful colinei stă Biserica Sf Ilie Gorgani, aflată acolo cel puţin de prin secolul al 18-lea. Lângă ea mă aflam când am făcut poza de mai sus.

Cum Homeric are în centru povestea unui personaj de sorginte fantastică, cadrul istoric n-a avut mare importanţă şi multe dintre informaţiile adunate cu acestă ocazie n-au ajuns în roman. Între acestea se află şi viaţa amoroasă & casnică a lui Ion Cojocaru, relatată de Ştefan Lemny, după un document publicat de D. Stănescu.

La anul 1765, acest Ion trăia în mahalaua Gorgani. Era însurat, de mai bine de un deceniu, cu Trandafira, o femeie frumosă şi cu gura cam mare. Vreau să spun că avea o retorică greu de înfrânt.

Ion din Gorgani era nefericit pentru că adeseori, nopţile, Trandafira dispărea de acasă. Insultat, umilit rău, bărbatul a reclamat situaţia la mitropolit, cerând desfacerea căsătoriei. Numai că Trandafira, v-am spus, scotea din ea nişte cuvinte care răsuceau minţile, aşa că nu i-a fost greu să-l convingă pe mitropolit că nu era vinovată.

Cei doi soţi s-au întors acasă şi şi-au reluat viaţa, iar adevărul a rămas îngropat la jumătate de drum.

Totuşi, supăratul Ion se pare că avusese dreptate. Nu după multă vreme, gărzile oraşului au dat peste Trandafira într-o casă cam deocheată,  unde făcea conversaţie cu doi negustori. Era ora 4 şi încă nu se luminase de ziuă. Deşi e posibil ca Trandafira să fi avut doar afaceri cu cei doi negustori, nimeni nu s-a îndoit de vinovăţia ei, iar mitropolitul a semnat cererea de divorţ depusă de Ion.

Până aici este o poveste banală, un eveniment tipic pentru mahalaua de ieri şi de azi.

A trecut ceva vreme, rănile s-au vindecat, iar peste Gorgani a bătut de mai multe ori vântul hain, venit din direcţia Cotrocenilor.

Într-o primăvară frumoasă, Trandafira şi-a găsit alt bărbat şi-a hotărât să se mărite din nou, să-şi refacă viaţa, cum spun unii. Însă mitropolitul a pus o condiţie năucitoare: dacă voia să fie iarăşi nevastă, trebuia să aibă consimţământul fostului ei bărbat, acel Ion Cojocaru, care ceruse cu insistenţă divorţul în două rânduri.

 Nedrept şi ridicol veţi spune, dar de fapt istoria asta nu povesteşte decât despre ţesătura care face ca o mână de oameni să devină comunitate, mahala sau oraş.

După rolul ăsta,  de a hotărî viaţa unei femei care-l făcuse să sufere, Ion a mai prins un pic de curaj, iar Trandafira  a-nvâţat să mai lase la o parte retorica. 

Se putea şi mai rău, aproape 30 de ani mai târziu, o femeie din Craiova care îşi înşelase bărbatul a fost deposedată de toată averea şi trimisă la mânăstire, după cum o atestă un document publicat de V.A. Urechia.

Gorganul se află şi astăzi pe strada Silfidelor, la nr 5, vizavi de Colegiul Ghe. Lazăr, iar uneori, prin piaţeta din faţa lui, se mai aud paşii unor femei şi suspinele unor bărbaţi de pe vremuri.

Azi aveam întâlnire la Gorgan, dar, cum  peste Bucureşti s-au lăsat ploile, mă consolez cu gândul că movila aia, care-a stat atâta timp nemişcată, n-o să plece de-acolo.