Petru Lucinschi şi lupta contra „naţionalismului“ românesc

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 1970, pe cand era prim-secretar al CC al Uniunii Tineretului Comunist din RSSM, Petru Lucinschi a promovat o politică represivă împotriva intelectualilor „naţionalişti", inclusiv a scriitorilor

Lupta împotriva „naţionalismului" românesc a fost o preocupare constantă a regimului sovietic. Aceasta se înăspreşte după 1968, când relaţiile sovieto-române se înrăutăţesc în contextul poziţiei lui Ceauşeşcu faţă de invazia sovietică în Cehoslovacia. Pe lângă Ivan Ivanovici Bodiul, printre cei care vor participa la un nou val de represiuni politice sunt şi politicieni care vor avea o carieră fulminantă şi după 1989. Unul dintre aceştia este Petru Lucinschi, al doilea preşedinte al ţării (în anii 1997-2001). Participarea la asemenea campanii era strict necesară pentru promovări ulterioare operate de Moscova în cadrul nomenclaturii locale. Cei care manifestau exces de zel erau răsplătiţi cu vârf şi îndesat.

"Unii scriitori idealizează trecutul"

La adunarea activului comsomolist din RSSM din 17 octombrie 1970 Petru Lucinschi, prim-secretar al CC al Uniunii Tineretului Comunist din Moldova, a vorbit despre intensificarea propagandei burgheze din străinătate şi impactul acesteia asupra republicii. El a înfierat imaturitatea politică şi lipsa de vigilenţă a scriitorilor şi poeţilor moldoveni care s-ar fi făcut vinovaţi de alimentarea manifestaţiilor cu caracter naţional, etichetate drept „naţionaliste".
După ce i-a menţionat pe Andrei Lupan, Emilian Bucov, Arhip Cibotaru, Bogdan Istru, Victor Teleucă şi Constantin Şişcan ca exemplu de scriitori care urmau fidel linia partidului, a criticat poziţia altora care nu se ridicau la înălţimea comandamentelor ideologice comuniste. Printre aceştia au fost numiţi Dumitru Matcovschi, Serafim Saka şi Gheorghe Vodă, care ar fi idealizat în mod „patologic" trecutul, ceea ce ar fi resuscitat atitudini nesănătoase în societate. Mult mai virulentă a fost critica formulată la adresa lui George Meniuc, Paul Mihnea şi acelaşi Gheorghe (cunoscut şi ca Gicu) Vodă, pe motiv că şi-ar fi românizat prenumele şi astfel ar fi încurajat tineretul să le urmeze exemplul şi, mai grav, să-şi afirme identitatea românească. În contextul tensionării relaţiilor sovieto-române după 1968, Lucinschi considera că alegerea unor prenume literare româneşti era echivalentă cu „trădarea" naţiunii „moldoveneşti", lucru pe care îl spune oarecum voalat, dar care este explicat de Meniuc în jalba trimisă ulterior la Moscova.

MENIUC CERE AJUTORUL ŞEFULUI MAI AL URSS

Atacul lui Lucinschi împotriva lui George Meniuc şi a colegilor săi de breaslă a avut repercursiuni imediate. Meniuc a fost telefonat în zilele următoare de la editură şi i s-a spus că nu i se vor mai publica cărţile cu prenumele George. Acest lucru îl determină pe Meniuc să-i adreseze o scrisoare lui Nikolai Şciolokov, ministrul de Interne al URSS. Nu întâmplător anume lui Şciolokov, întrucât în perioada 1951-1966 acesta a deţinut diferite funcţii de rang înalt în RSSM, printre care şi cea de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi secretar al doilea al CC al PCM, făcând, totodată, parte din oamenii de încredere ai lui Brejnev. Fără îndoială că Meniuc l-a cunoscut pe acesta înainte de plecarea sa la Moscova în 1966 şi astfel miza că îi va lua apărarea. Nu avem rezoluţia lui Şciolokov, dar faptul că această scrisoare este redirecţionată la CC al PCM arată că ministrul nu a fost indiferent faţă de Meniuc. Dincolo de implicarea în multe cazuri de corupţie care i-au fost incriminate pe timpul lui Andropov, în urma căruia se va sinucide în 1984, Şciolokov era cunoscut ca adept al unei politici mai puţin represive faţă de intelectualii recalcitranţi. El şi-a exprimat de altfel o atitudine destul de liberală la timpul respectiv faţă de disidentul Alexandr Soljeniţân şi i-a propus lui Brejnev ca acesta să nu fie expulzat din URSS după apariţia în Occident a „Arhipelagului GULAG".

CAMPANIE ÎMPOTRIVA INTELECTUALILOR

Ceea ce sugerează Meniuc în scrisoare sa către Şciolokov este că Lucinschi se află la originea unei campanii de persecutare a intelectualilor, care este comparabilă cu cea de la sfârşitul anilor 1940, numită jdanovism, după numele lui Andrei Jdanov, secretar al CC al PC (b) Unional. Acesta instrumentase campania, iniţiată la comanda lui Stalin, împotriva elitelor culturale şi ştiinţifice „cosmopolite", care s-ar fi făcut vinovate de contagiunea cu idei periculoase venite din străinătate, cu precădere din Occident. Făcând referinţă la „naţionalismul turbat" pe care îl manifesta, după părerea sa, Petru Lucinschi, George Meniuc face o aluzie la campania Sutelor Negre xenofobe şi antisemite împotriva minorităţilor neruse din Imperiul Ţarist.
Meniuc explică de asemenea că el a revenit la prenumele său literar George după 1967 când a fost reintrodusă africata „ж" în alfabetul moldovenesc chirilic şi că acesta e numele cu care a debutat în 1934. Apărându-şi prenumele românesc, Meniuc spune că, deşi nu e român după originea etnică, ci ucrainean, a fost educat în spiritul culturii române interbelice şi că tovarăşul Lucinschi nu trebuie să pună semnul egal între tot ceea ce e românesc şi ostil „poporului moldovenesc" şi URSS.

Totodată, se observă că Meniuc îl adaugă în lista „naţionaliştilor români" a lui Lucinschi şi pe Mihai Cimpoi, deşi acesta nu e menţionat în stenograma din 17.10.1970. Acest detaliu arată că Meniuc nu a fost prezent la şedinţa respectivă a activului comsomolist, cineva dintre participanţi informându-l ulterior despre asta, dar esenţa atacurilor lui Lucinschi le-a înţeles destul de bine. A avut câştig de cauză Meniuc şi colegii săi, ei păstrându-şi prenumele literare care îi sunau lui Lucinschi prea româneşte. Deznodământul arată că Petru Lucinschi a făcut exces de zel, pentru că până şi lui Bodiul i s-a părut exagerată ieşirea sa împotriva scriitorilor.

LUCINSCHI, AUTOR MORAL AL PERSECUTĂRII LILIEI NEAGU ŞI ASEI ANDRUH

În diatriba sa împotriva manifestărilor de „naţionalist" românesc în RSSM, de fapt, de afirmare a identităţii naţionale româneşti, Lucinschi menţionează şi numele Liliei Neagu şi cel al Asei Andruh. Cele două tinere, una de 19 şi alta de 16 ani, au răspândit în Chişinău în noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie 1970 circa 40 de sloganuri prin care cereau, printre altele, drepturi naţionale pentru românii basarabeni şi se exprimau contra ocupaţiei sovieto-ruseşti şi expulzarea lui Bodiul din Moldova ca promotor al deznaţionalizării. Cuvântarea lui Lucinschi e foarte importantă ca izvor istoric, întrucât la şedinţa Biroului CC al PCM din 05.10.1970, la care s-a discutat chestiunea respectivă şi la care a participat şi Lucinschi, nu s-a făcut stenogramă, o dovadă cât de deranjaţi erau şefii comunişti de la Chişinău de fapta celor două tinere. Amintim că Lilia Neagu a fost condamnată la doi ani de lagăr de corecţie prin muncă. Asea Andruh a fost şi ea condamnată, dar pe linie administrativă, nu penală, fiind exmatriculată de la şcoală şi apoi angajată, drept pedeapsă, la fabrica de tricotaje „Steaua Roşie".

P.S. Petru Lucinschi era atunci, la numai 30 de ani, şef al UTCM. Datorită participării la campania împotriva „naţionaliştilor" moldo-români din 1970-1971, a promovat rapid pe scara ierarhică, devenind în 1971 secretar pe ideologie al CC al PCM. Din 1978 va lucra la CC al PCUS, iar între 1986 şi 1989 va fi secretar II al CC al PC din Tadjikistan. Revine în noiembrie 1989 la Chişinău pe post de prim-secretar al CC al PCM şi e văzut ca un lider cumpătat şi deschis dialogului. Vom mai reveni la această persoană, cu precizarea că excesul său de zel împotriva „naţionaliştilor" era alternat cu atitudini moderate în alte situaţii, precum ar fi împotrivirea sa faţă de întrecerea măsurii de către unii propagandişti de serviciu pe frontul antiromânesc, gen Artiom Lazarev. ;

Document 1: Din cuvântarea tovarăşului Petru Lucinschi, prim-secretar al UTCM, 17 octombrie 1970

Cu regret, constatăm că în prezent unii istorici din RSR au renunţat la interpretarea marxist-leninistă a istorigrafiei române elaborată la sfârşitul anilor 1940 - începutul anilor 1950... [Acest lucru se referă mai ales la] interpretarea evenimentelor din 1918 şi 1940...Foarte des în locurile publice, în autobuze, în trenuri, se ascultă radio Bucureşti. Chipurile se ascultă muzică, dar, de fapt, ea este intercalată cu informaţii tendenţioase...

Orice operă artistică ce se adresează tineretului devine o armă în lupta pentru formarea omului nou, întrucât tineretul este înclinat adeseori să perceapă cartea ca un ghid spre acţiune...Cele mai bune opere ale scriitorilor contribuie la antrenarea ideinică a tineretului, la perfecţionarea sa morală, îndeamnă la dragoste neţărmurită faţă de Patrie, la ura de clasă faţă de duşmanii ei... [Printre aceşti scriitori sunt] Andrei Lupan, Emilian Bucov, Arhip Cibotaru, Bogdan Istru, Victor Teleucă, Constantin Şişcan...[Asta spre deosebire de] Dumitru Matcovschi ... Serafim Saka... Gheorghe Vodă...[care nu sunt la înălţimea aşteptărilor partidului şi care idealizează trecutul] ...[Prin aceste atitudini] se explică manifestările politice imature din partea unor persoane care depun permanent flori la statuia istorică a lui Ştefan cel Mare. Uniunile de creaţie, radio, televiziunea, presa trebuie să ajute la interpretarea corectă a acestor chestiuni de către organizaţiile comsomoliste. Cititorii noştri nu înţeleg, prin ce metamorfoze au trecut unii scriitori şi poeţi de-ai noştri. Acum câţiva ani, ei recitau şi ascultau de pe scenele cluburilor, caselor de cultură poeziile lui Pavel Mihnea, Gheorghe Meniuc, Gheorghe Vodă ş.a. Şi deodată apare un nou val de nume moderne care inundă scena, paginile ziarelor, coperţile cărţilor. Scriu poezii şi recită Paul Mihnea, George Meniuc, Gicu Vodă. A devenit contagios pentru alţii...

Tovarăşi! Moldova este o republică multinaţională, o regiune cu multe tradiţii internaţionaliste... Şi de aceea este cu atât mai ruşinos pentru noi că într-o republică cu tradiţii ale unui popor multinaţional avem cazuri de manifestări ale naţionalismului. Există necesitatea, în legătura cu asta, să invocăm căteva exemple de manifestări naţionaliste care au loc în republica noastră şi care relevă mecanismul prin care o parte a tineretului nostru cade sub influenţa forţelor ostile nouă. Nu demult, pe câteva clădiri din Chişinău au fost scrise slogane naţionaliste şi antisovietice. Această acţiune ruşinoasă şi nedemnă a fost săvârşită de studenta colegiului de medicină [Lilia] Neagu împreună cu eleva clasei a 10-a de la şcoala nr.1 [Asea] Andruh... Acest lucru s-a întâmplat deoarece Comitetul comsomolist al acestei instituţii [colegiul de medicină] nu a educat în rândurile membrilor organizaţiei deprinderea de a formula aprecieri conform principiilor de clasă faţă de manifestări ale vieţii sociale. Acest lucru a dus la aceea că unii membri ai UTC, deşi erau la curent cu starea de spirit naţionalistă a studentei Neagu, din cauza imaturităţii lor politice nu au putut să-i dea o mână de ajutor colegei lor şi să o facă să înţeleagă părerile sale politice greşite. Să fi existat o apreciere politică exprimată la timp, fără îndoială că se putea evita comiterea faptei de către Neagu...".

Document 2: Scrisoarea lui George Meniuc adresată lui N.A. Şciolokov, Ministrul Afacerilor Interne al URSS

„3 noiembrie 1970: În data de 17 octombrie, în cadrul şedinţei activului comsomolist republican care s-a desfăşurat la Chişinău, a luat cuvântul primul secretar al CC al comsomolului tovarăşul Lucinschi P. K. În raportul său despre lucrul ideologic în rândul populaţiei tovarăşul Lucinschi şi-a permis să atace nejustificat scriitorii moldoveni. El a declarat că George Meniuc, Paul Mihnea, Mihai Cimpoi, Gicu Vodă, prin faptul că şi-au ales conştient nume literare româneşti, „au trădat naţiunea moldovenească".

În legătură cu această învinuire politică sunt nevoit să prezint câteva explicaţii. Numele literar George Meniuc a apărut în presă încă în 1934 [în România interbelică], când am început să-mi public primele lucrări. Sub acest nume a apărut de sub tipar prima mea carte de versuri, „Interior cosmic", iar în 1940 - cartea de eseuri „Imaginea în artă" - acest lucru s-a întâmplat înainte de apariţia pe această lume dumnezeiască a tov. Lucinschi [свет божий - în rusă, în original]. Toate poeziile, povestirile, articolele publicate între anii 1934 şi 1940 le-am semnat numai cu acest nume, George Meniuc. În transliterare rusă, acest nume se pronunţă Djordje. Dat fiind faptul că în alfabetul moldovenesc a lipsit multă vreme litera G [africata ж], adică DJ, eu am început să-mi scriu numele Gheorghe [Георге]. Djordje şi Gheorghe e acelaşi nume, aşa cum ar fi, să spunem, Anghelina şi Angelina. Diferenţa este doar în pronunţie. Aceste nume sunt răspândite la diferite popoare şi nu sunt caracteristice doar României şi să judeci numai după nume despre „puritatea naţiunii" este destul de dificil. Este posibil oare să-l învinuieşti pe Robert Rojdestvenski sau pe jurnalistul pe relaţii internaţionale Timur Gaidar, care au [pre]nume nici pe departe ruseşti, de neglijarea întregului popor rus? La noi în Moldova, acest lucru s-a dovedit a fi posibil.

...Tov. Lucinschi a amintit şi numele lui Paul Mihnea, care în iarnă împlineşte 50 de ani. Sub acest pseudonim el scrie de 30 de ani. Paul Mihnea este după naţionalitate evreu, numele său de familie adevărat este Şilman. Este dreptul său de autor să-şi aleagă orice pseudonim şi tov. Lucinschi nu poate să nu cunoască acest lucru. Ce să facă acum Paul Mihnea? Să-şi schimbe numele literar [doar] pentru că aşa vrea tov. Lucinschi? De fapt, această doleanţă reflectă o lipsă totală de respect faţă de scriitorul care şi-a închinat viaţa sa activităţii literare, lucrările căruia au apărut cu acest nume nu numai în limba moldovenească, dar şi în rusă şi în alte limbi ale popoarelor din URSS.
Nu pot să nu-mi exprim neliniştea şi în legătură cu altceva: nu va provoca oare cuvântarea tov. Lucinschi o interpretate incorectă din partea tineretului, care vor începe acum să se uite la numele tovarăşilor lor, nu va provoca aceasta un val de naţionalism turbat [махровый национализм, în original, în rusă]? Cineva poate să deducă [urmând această logică] că Bogdan Istru şi-a ales un pseudonim /numele său de familie e Ion Bădărău/ care provine de la numele grec al Dunării - Istros, ca fiind unul cosmopolit? Şi, în general, numai ce nu poate să le treacă prin cap tinerilor şi tinerelor după această interpretare arbitrară a numelui scriitorilor sovietici? Persoana care dă reţete literaţilor trebuie să cunoască istoria literaturii, iar principalul - opera însuşi a literaţilor, despre ce ei scriu - în primul rând. Dar tov. Lucinschi s-a limitat la exprimarea pe domeniul antroponimiei - ştiinţei despre nume, care l-a şi adus la concluzii destul de curioase.

A fost învinuit şi tânărul critic Mihai Cimpoi, care ar fi optat pentru versiunea românească a numelui de Mihail. Dar ce spune istoria literaturii noastre? E adevărat că Eminescu, clasicul nostru, îşi semna operele sale cu Mihail Eminescu. Ce e drept, e drept. Însă prietenul său, clasic de-al nostru, de asemenea, scriitorul Ion Creangă, îi scria acestuia din Iaşi: „Bădie Mihai...". În plus, Veronica Micle, tot moldoveancă după provenienţă, iubita lui Eminescu, îl numea întotdeauna Mihai...
Nu înţeleg, cum poţi să lipeşti etichete politice luând ca reper numele literar al unui scriitor! Posibil, nu aş fi scris această notă informativă cu această ocazie prozaică, dacă această cuvântare nu ar fi pus în pericol apariţia de sub tipar a cărţilor mele. Imediat a doua zi după şedinţa activului [comsomolist] am fost telefonat de la editură, fiind informat că cei de la Comitetul [de stat] pentru presă insistă să-mi schimb numele, e adevărat, rugând lucrătorii de la editură să vorbească cu mine într-o „formă delicată" pentru început.
Însă eu mă voi semna în continuare cu numele George Meniuc, nume pe care l-am ales de la începutul activităţii mele de creaţie, adică acum 36 de ani..."

Republica Moldova



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite