EDITORIAL Tezaurul românesc și impertinența rusească

Săptămâna trecută a fost scoasă la iveală o altă dimensiune a relaţiei noastre cu Moscova. Ruşii s-au supărat că România a ridicat problema restituirii tezaurului românesc trimis în Rusia în decembrie 1916.

Şi mai supăraţi au fost ruşii pe faptul că reprezentanţi ai partidelor coaliţiei de guvernare de la Chişinău, Valeriu Ghileţchi (PLDM), Liliana Palihovici (PLDM) şi Ana Guţu (PL), au susţinut revendicarea parlamentarilor români Viorel Badea (PDL), Cezar Preda (PDL) şi Tudor Panţâru (PSD). Mai mult, liderul PCRM Vladimir Voronin a întrebat ironic ce cotă li s-a promis acestora din aurul românesc, insinuând astfel că cei trei deputaţi moldoveni ar fi „trădat" astfel interesele Republicii Moldova. Opinia lui Voronin este în consonanţă cu cea exprimată de purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse, care a afirmat că România „răscoleşte" inutil trecutul pe o problemă care nu este de actualitate.

Dincolo de aceste insinuări politice, subiectul returnării tezaurului românesc - o parte infimă a căruia a fost returnată de Hruşciov în anii '50 - face parte dintr-o chestiune mai largă care priveşte Europa, pe de-o parte, şi Rusia, pe de alta. Cu alte cuvinte, este o problemă între Europa şi Rusia. De exemplu, Bulgaria, un aliat istoric al Rusiei de altfel, a cerut şi ea restituirea unor fonduri arhivistice confiscate de Moscova.

Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi nu a inclus o menţiune specială cu privire la tezaurul românesc, a stipulat obligaţia Rusiei de a returna bunuri culturale şi alte proprietăţi confiscate de la state membre ale Consiliului Europei. Din acest punct de vedere, s-a înregistrat o victorie simbolică a delegaţiei române la CE, susţinută de cea a Republicii Moldova şi a altor state europene. Chişinăul a susţinut astfel nu numai poziţia României, dar şi cea europeană în ansamblu.

Ceea ce merită să fie reţinut din acest caz este maniera în care Rusia reacţionează la aceste revendicări legitime ale unor ţări europene, printre care şi România. Replica oficială rusă, potrivit căreia România ar fi iniţiatorul „răscolirii" trecutului, este foarte relevantă. Când îi convine, Rusia speculează rolul pe care l-a avut în trecut pentru a-şi impune, astăzi, agenda politicii sale externe. În aceste situaţii, evident, Rusia nu „răscoleşte" trecutul. La fel de curioasă este afirmaţia Ministerului de Externe de la Moscova despre faptul că problema tezaurului trebuie să facă parte din agenda comisiei mixte româno-ruse de istorici, creată în 2003. Deci admite, indirect, că problema există, dar nu la nivel practic, ci doar la nivelul discuţiilor academice...

La un moment dat, reprezentanţi ai Rusiei au spus că problema tezaurului românesc s-a epuizat, deoarece Basarabia ar fi fost ocupată de România la 1918. Or, punerea problemei în felul acesta nu e decât o provocare. La care a reacţionat însă senatorul Viorel Badea, care a afirmat în legătură cu aceasta că „Basarabia a fost şi este o parte a României". Cred că este o declaraţie inoportună şi care nu ajută, ci dăunează poziţiei româneşti.
Problema tezaurului, dacă e să aibă şanse de a fi rezolvată, trebuie canalizată spre albia juridică, nu cea sentimentalistă. Basarabia, mai exact ce a mai rămas din ea, a fost şi rămâne românească, e adevărat, dar apartenenţa acesteia de jure la România se va decide cândva prin vot popular, nu prin afirmaţii inflamatorii şi contraproductive. Cred că aici, în problema tezaurului, accentul trebuie pus pe statutul Rusiei de azi ca moştenitoare de drept a Rusiei ţariste, care a şi primit spre păstrare tezaurul. Iar onorarea de către Putin a datoriilor contractate de Rusia înainte de 1917 este un fapt ce trebuie folosit în dosarul tezaurului românesc.